De același autor
„Am fost un dobitoc!“ spunea Tudor Postelnicu, fost ministru de Interne (1987-1989) și șef al Securității ceaușiste (1978-1987), ca justificare pentru acțiunile sale. Expresia a devenit marca lungului șir de personaje inepte care au marcat istoria postdecembristă a României.
Despre Tudor Postelnicu s-a scris destul de mult. Cei care au făcut-o au reluat șablonul autoimpus, concentrându-se pe ideea că a fost un analfabet obedient, o slugă desăvârșită a lui Nicolae Ceaușescu, un om lipsit de orice urmă de inteligență și voință proprie. O ilustrare a tipului de personaje de care era înconjurat dictatorul și o explicație a lipsei oricărei opoziții față de măsurile sale demente. Să fie așa? Nu chiar.
Personal, am primit două caracterizări ale personajului diametral opuse. Ambele de la procurori militari. Prima, de la un procuror care l-a interogat după 1990, corespunde milimetric percepției de mai sus. L-am întrebat cum era Postelnicu. Răspunsul a venit imediat: „Un analfabet. Vă spun. Nici nu știa să despartă cuvintele. Când ajungea la marginea foii le înghesuia pe margine ca să nu fie nevoit să pună cratimă“. Aș fi rămas probabil cu imaginea asta, dacă nu aș fi vorbit cu cel de al doilea procuror militar. Acesta îl cunoscuse direct pe Postelnicu înainte de 1989. Întâmplător, dar în exercițiul funcției.
Pe la începutul anului 1989 (aprilie) aeronava prezidențială se întorsese de la revizia periodică din RFG. Problema a apărut când piloții românii au pornit motoarele și unul dintre ele s-a blocat. Anchetă mare. Procuratura și, evident, Securitatea. Când au descoperit cauza, și anume un șurub care s-a desprins și a intrat în motor provocând oprirea, oamenii lui Iulian Vlad au și dezvoltat teoria complotului menit să îl ucidă pe Tovarășul. Evident, suspectă era toată lumea. În acest context sosește la aeroport Tudor Postelnicu. Cere să vină procurorul militar și specialiștii de resort. A ascultat răbdător prezentarea incidentului, a pus câteva întrebări și uimitor de repede și-a însușit datele destul de tehnice ale problemei. Cum legenda că era un mare imbecil circula încă din epocă, oamenii au rămas cam descumpăniți. Le-a strâns mâinile, i-a asigurat că a înțeles despre ce este vorba și că nu va avea nimeni de suferit. Apoi s-a urcat în mașină și a dispărut. Din faptul că nu s-a întâmplat nimic după aceea toți cei prezenți au înțeles că Postelnicu reușise să-i prezinte lui Ceaușescu realitatea. Și anume, că nu fusese decât un accident. Nu tocmai un dobitoc.
Unde vreau să ajung cu aceste povești despre Postelnicu? La ideea că aparențele, mai ales cele induse, sunt extrem de înșelătoare. Nu am nici cea mai mică îndoială astăzi, și nu numai din cauza istoriei de mai sus, că Tudor Postelnicu ne-a jucat tuturor o mare farsă după 1989. Pozând în idiot, a reușit să scape ușor și să se disculpe în ochii românilor pentru majoritatea acțiunilor sale. Sigur, nu a scăpat de cei șapte ani de închisoare pe care i-a încasat, dar a intrat în mormânt cu o percepție publică destul de blândă. Nu auzi astăzi pe nimeni spunând: „Postelnicu? Un criminal viclean“, ci exact cum și-a dorit el să se spună „Postelnicu? Un dobitoc“. Iar dobitocii beneficiază de un bemol în judecata românilor, care consideră că prostia nu poate sta pe același palier de vinovăție cu ticăloșia. Și apropo, a jucat minunat rolul și în fața lui Ceaușescu. Analfabet poate, idiot mă îndoiesc.
Ce a provocat acest recurs la memorie? O situație actuală. Situația mult discutatei doamne Dăncilă, încă prim-ministru al României. Pe care o vedem în săptămânile din urmă suferind o transfigurare aproape de basm. Duse sunt foile de pe care citea poticnindu-se, duse sunt greșelile catastrofale de exprimare (oricum, măcar s-au diminuat), dusă este permanenta senzație că abia așteaptă să fugă din funcție. Unde este victima terorizată de Dragnea, forțată să îi îndeplinească ordinele și ținută împotriva voinței ei în Palatul Victoriei? A dispărut. Iar în locul ei o avem pe „reevaluata“ doamna Dăncilă. Exact ca în poveștile de succes, odată dispărut geniul rău, lucrurile intră pe făgașul normal. Sau nu?
Să analizăm strict faptele. Așa de râsul națiunii cum este, doamna Dăncilă a scăpat în doi timpi și trei mișcări de oamenii lui Dragnea puși să o supravegheze, are prima șansă la președinția PSD, aproape sigur va supraviețui moțiunii de cenzură care se apropie și chiar și mai sigur va conduce guvernul până la următoarele alegeri. Toate acestea în timp ce campania sa de spălare mediatică drept „victimă inocentă“ a lui Dragnea este în plin avânt. Până și adversarii domniei sale, atât de îndârjiți până acum nici o lună, au coborât tonul criticilor. Cum totuși se explică faptul că această doamnă, care nu ar fi trebuit niciodată să depășească condiția de secretară de școală, continuă să fie acolo unde este, chiar și după ce omul care o ținea acolo a dispărut?
Sigur că există explicațiile analiștilor. Doamna reprezintă exact ceea ce are nevoie toată lumea în momentul ăsta. Pentru baronii din PSD este garanția că nici unul dintre ei nu va acapara toată puterea din partid, pentru opoziție este scuza perfectă să nu își asume guvernarea, pentru președinte este un partener ideal pentru că are o poziție slabă și încasează fără să comenteze, pentru presă poate fi în continuare subiect de glume.
Eu însă nu aș fi așa de relaxat în ceea ce o privește. Așa cum Tudor Postelnicu a găsit rețeta succesului sub Ceaușescu, și doamna Dăncilă a găsit-o ani după. Uitați-vă la ascensiunea ei. Nu trebuie să faci mare lucru. E de ajuns să pari lipsit de importanță, prostuț, imbecil chiar, ușor de manipluat, nepericulos. Și foarte mulți consideră, așa cum am spus, că prostia nu este egală cu ticăloșia. Că, dacă nu știi gramatică și nici geografie, nu poți fi o ființă vicleană și rapace. Oare?
