De ce uneori merită să fii înjurat

Tindem natural să ne asociem cu oameni care ne împărtășesc opiniile, judecățile de valoare, aspiraţiile sau opțiunile politice. Se creează astfel, intenționat sau nu, ceea ce, odată cu apariția și proliferarea rețelelor de socializare, se numește „bulă“. O astfel de „bulă“, dacă vorbim de exemplu despre Facebook, cuprinde de regulă persoane care se asociază prin comentarii, distribuiri sau postări unui anumit curent de opinie sau unei anumite preocupări. În general, în interior nu prea există opinii contrare sau contestatare ale trendului, iar intruziunile sunt sancţionate imediat şi blocate. Suntem, pe scurt, foarte confortabili în compania celor care ne validează opiniile şi eventual ne aprobă, indiferent dacă ceea ce spunem este sau nu în acord cu realitatea. Pentru cei care utilizează reţelele de socializare nu este nicio noutate. O noutate ar fi dacă am păşi în afara „bulei“ şi am fi confruntaţi cu realităţi pe care le ignorăm sau ne displac. Cum ar fi? Eu, unul, am avut ocazia să o experimentez recent pe propria piele. Rezultatele, trebuie să o spun, au fost spectaculoase.

Totul a pornit de la o postare legată de cei 101 ani care s-au scurs de la naşterea lui Nicolae Ceauşescu. O chestiune banală, care altfel nu ar fi trebuit să trezească un foarte mare interes. M-am gândit că în 30 de ani de scris istorie, de publicat memorii, de sute de ore de documentare şi sute de mii de articole de ziar, lucrurile, măcar cele care ţin de minimul bun-simţ în receptarea a ceea ce a însemnat regimul ceauşist, sunt clarificate. M-am înşelat. Din aproape 2.000 de comentarii (1,8 kilo), majoritatea covârşitoare au fost negative. Iar „negativ“ este un eufemism pentru cantitatea şi abnegaţia inovativă a înjurăturilor încasate de subsemnatul pentru simplul motiv că am afirmat despre Nicolae Ceauşescu, între altele, că „a dus România spre cea mai neagră perioadă din istoria sa recentă“ şi că a fost „dement, paranoic, mincinos şi de o prostie feroce“. Oameni care nu făceau parte din „bulă“ au ţinut să intre pe pagină şi să îşi exprime cât de direct au putut nemulţumirea. Chiar eliminând obişnuitele conturi false sau pe cei care nu au fost capabili să înţeleagă minimal postarea, a rămas totuşi un număr consistent de persoane care şi-au asumat elogierea lui Nicolae Ceauşescu sau a epocii comuniste, înjurând cu abitir pe cei câţiva care au încercat să le ţină piept. Prima surpriză a fost natura personală a furiei. Am înţeles că nu era vorba despre Nicolae Ceauşescu, ci despre ei. Ceea ce necesită unele explicaţii.

Una facilă ar fi fost reluarea temei „nostalgicilor comunişti“, acea parte îmbătrânită a societăţii, care a trăit comunismul şi, nu-i aşa, din confuzie şi imposibilitatea de a accepta adevărul, suspină după o iluzie a tinereţii lor, negând dincolo de limitele realităţii orice scădere a acestei autopăcăliri. Ar fi cei care au susţinut mereu şi continuă să susţină formaţiunile politice de orientare naţionalistă, socialiste (cele pe care ei le cred urmaşe ale PCR) şi resping democraţia, care în opinia lor se confundă cu haosul, dezorganizarea şi lipsurile personale. Evident, sunt şi antieuropeni, căci Europa (se înţelege Occidentul) ne-a distrus „bunăstarea dinainte de 1989“, ca să ne transforme în „sclavi“. Refrenul lor este arhicunoscut „oricât de rău era înainte, ce ne-a adus democraţia?“. Ei ar reprezenta electoratul de bază al „PSD, ciuma roşie“. Dar nu este atât de simplu. Câteva sute de înjurături mai târziu am realizat că etichetele puse în anii 90’, care sunt comod aplicate şi astăzi, nu mai reprezintă conţinutul sticlei.

Or, în sticlă, ne place sau nu să admitem, sunt foarte mulţi tineri, care nu au trăit şi nu au cunoscut direct comunismul, la care nu ajuns cărţile de istorie, nici seminariile, nici documentarele. Au ajuns în schimb realităţile economice dezastruoase, degringolada morală, socială şi politică, poveştile din familie despre un trecut în care „aveai casă şi serviciu asigurat“ şi propaganda naţionalistă, negaţionistă şi mai ales conspiraţiile. Tineri care au plecat din ţară, care trăiesc inclusiv în Diaspora, care nu au nici cea mai mică problemă să creadă că „ăla (Ceauşescu n.n.) măcar a construit ceva, voi ce aţi făcut?“ şi, în acelaşi timp, să se declare „anti-PSD“. Cum am ajuns la asta? Simplu. Prin eşecul rezolvării trecutului şi prin tratarea lui formală şi la suprafaţă. Orice am făcut în aceşti 30 de ani, nu am făcut bine pentru că nu am ajuns la ei, nu am fost capabili să le explicăm cum trebuie cauzele adevărate ale furiei lor. Tot ceea ce am reuşit a fost să îi trimitem să îngroaşe rândurile acelei mase amorfe, fără busolă, ostilă şi permanent la dispoziţia oricărui demagog sau oricărei formaţiuni politice extremiste, care mizează pe teoriile conspiraţiei şi pe vânturarea unor soluţii radicale de tip Ţepeş. Din acest bazin electoral se hrăneşte, evident, PSD, dar nu mai este de mult singurul. Dacă nu înţelegem şi nu adresăm problema, vor veni fără îndoială unii şi mai abili şi mai periculoşi.

Este o realitate la care ar trebui să medităm, în loc să o plasăm în spatele unor etichete vechi. Pentru descoperirea ei, merită să vezi dincolo de confortul „bulei“, ba merită chiar să fii înjurat. Căci ne aflăm într-o bătălie cu mize mari. Iar o bătălie o poţi pierde dacă inamicul este mai bun, dar o pierzi sigur dacă nu îl identifici corect.