De același autor
Ludovic Orban mizează pe infrastructura tăcută a partidului, pe ceea ce a construit în ani de zile de negocieri, discuții și înțelegeri. Pe ceea ce a oferit în materie de resurse, funcții și privilegii. Pe loialitatea a ceea ce unii numesc „vechii liberali” (sau „adevăratul PNL”), în contrapondere cu „veneticii” (nucleul PDL, „ariviștii și oportuniștii” din jurul lui Cîțu). Poate că resursa cea mai importantă pe care Ludovic Orban o aruncă în luptă este de fapt garanția stabilității și a continuității. Mesajul este simplu: cu mine lucrurile vor fi ca înainte, nu ne permitem experimente, cu atât mai puțin aventuri. Premierul Cîțu mizează pe trei lucruri: poziția sa temporară (care îi permite să promită distribuirea proiectelor și a banilor), ideea de reformare și întinerire a partidului („un suflu nou”) și, nu în ultimul rând, se bazează pe sprijinul venit de la Cotroceni, cu tot ceea ce înseamnă acesta. Și încă înseamnă.
Dincolo de aceste aspecte, evidente pentru toată lumea, în lupta pentru șefia Partidului Național Liberal se confruntă două „viziuni”. Două lumi, de fapt. Și abia acest lucru, împreună cu mizele legate de stabilirea viitorului candidat la președinție și, în general, legate de viitorul apropiat al României, setează mizele alegerilor din toamnă. Și le face, cel puțin pentru mine, interesante.
Să vorbim despre „viziuni”, și folosesc ghilimelele pentru că nu este vorba despre un anumit program sau o anumită agendă, ci pur și simplu despre consecințele unei realități. Se confruntă două realități, iar această confruntare nu privește doar competiția dintre liberali, ci este valabilă atât pentru restul formațiunilor politice, cât și pentru societate. De unde pornește totul? De la un slogan care a prins extraordinar de bine într-o societate sătulă de figurile și metehnele obosite ale postcomunismului (da, eu consider că suntem încă în postcomunism, până la democrație adevărată mai avem), disperată de lipsa de rezultat a votului (indiferent în ce direcție s-a dus, la dreapta sau la stânga) și gata să încerce orice, cu condiția să nu fie ceva ce a mai încercat (sau, mai precis, ceea ce crede că a încercat). Sloganul? „Toți politicienii, aceeași mizerie”. Nu este ceva nou. Ideea că „politician” egal „mizerie” a fost folosită cu iscusință și impusă înainte ca ea să devină trend. De către președintele Băsescu, de exemplu, care-i taxa în ieșirile sale publice pe „politicieni”, asociindu-i cu tot ceea ce reprezenta mai rău în societate. Faptul că el însuși era un politician prin excelență nu i-a împiedicat pe susținătorii și nici pe adversarii săi să asimileze conceptul. Iată că poți denunța „politicienii” fiind politician. Desigur, ar fi hazardat să atribuim exclusiv lui Băsescu impunerea trendului. Sunt mult mai mulți factori care au contribuit.
Poate că acest fapt simplu demonstrează că politica a ajuns prin excelență un teren al iluziilor, al construcțiilor artificiale și domeniul vânzătorilor de emoție. Nu mai contează rezultatul, ci emoția pe care o stârnește ideea că se poate ajunge la rezultat. Altfel, în niciun alt domeniu de activitate nu ai obține vreun succes declarând că domeniul respectiv nu numai că est nul, dar este și ceva profund nociv. Nu văd cine s-ar duce să obțină un job spunând înainte de angajare că respectivul job este ceva ce nu ar trebui să existe. Dar în politică se poate. Dacă vrea să înființeze cineva astăzi, acum, un nou partid sau să intre în politică și să fie votat, nu are de făcut decât un singur lucru: să spună că „toți politicienii sunt o mizerie” și „eu nu sunt politician”. Simplu. Succes garantat. Restul, de la doctrină la ceea ce faci în mod concret, nu mai contează. Cu siguranță, măcar un prim ciclu electoral păcălești. Ai cu cine, nicio problemă. Cererea excedează oferta.
Așadar, nu numai că „se știe” că a fi „politician” este ceva rău, dar a venit și corolarul. Din moment ce „politicienii” sunt ceva desuet, retrograd și demn de dispreț, normal că e mult mai bine să existe „nou” în politică. A se citi că oricine poate deveni politician, clar unul mai bun decât „politicienii”. Ești un bun dentist? Ești automat un bun politician. Ești bun arhitect, inginer, istoric, avocat etc.? Nu se poate să nu fii și bun politician. Simplu. Cum cei vechi nu erau buni la nimic, cine este bun în profesia lui trebuie că este calificat să fie bun politician. Sau nu? Sau poate că nu s-a gândit nimeni că „politician” este o profesie? Că este și ăsta un job, care presupune anumite calificări, abilități și ceva CV. Adică de la democrația ateniană încoace.
Bun. Și ce legătură are această lungă paranteză cu alegerile din PNL? Are. Pentru că, de exemplu, dacă „politician” nu înseamnă ceea ce mulți care se regăsesc în rândurile de mai sus cred că înseamnă, ci pur și simplu o profesie, atunci Ludovic Orban este probabil cel mai calificat politician, nu numai din PNL, ci din România. Ludovic Orban nu a făcut nimic altceva în viața lui în afară de politică. Este jobul lui, este viața lui. La asta se pricepe. Și aici văd avantajul cel mai mare pe care îl are în competiția internă. Și nu numai. De aceea, îl consider favorit. Din pricina realității.
Desigur, veți avea obiecții. Veți vorbi despre un anumit tip de politică, despre compromisuri, despre „de ce s-a înțeles cu PSD?”, despre trădări sau lipsa unor principii etice, despre corupție și despre faptul că „PNL egal PSD”. Părerea voastră. Până una alta, politica rămâne o meserie. Și de câștigat, câștigă cei care se dedică acestei meserii.//
