De același autor
Chiar dacă nu toate partidele şi alianţele politice şi-au nominalizat candidaţii, se cam ştie care vor fi aceştia, iar primele contre au început.
Singura necunoscută a părut o perioadă numele candidatului PSD cu care se va lupta preşedintele Iohannis. Cum „ipoteza Dragnea“ a fost înlăturată de condamnarea definitivă a acestuia, problema a părut mult simplificată şi redusă la „cine va pierde în faţa lui Iohannis“. Sau nu? Poate nu e chiar atât de simplu. Să le luăm pe rând.
Previzibil, înlăturarea lui Dragnea a lăsat PSD în degrigoladă. Nu este o noutate. Partidul s-a obişnuit deja cu stilul de conducere pe persoană fizică, moştenit pe linie directă de la PCR (Iliescu, Năstase, Geoană), stil care presupune că un „jupân“ taie şi spânzură, până când, la rândul lui, este tăiat şi spânzurat. Ceea ce presupune că nu există niciun plan de rezervă în absenţa lui şi niciun înlocuitor. Dincolo de mesajul, care s-a dorit unul de forţă şi unitate („strâns uniţi în jurul“), lansat la ultimul congres al PSD, se află realitatea unei lupte deschise între facţiunile rămase după „epoca Dragnea“. Alegerea Vioricăi Dăncilă, care a vizat tocmai ideea unui compromis în jurul „neconflictualei“, precum şi împingerea ei spre o eventuală candidatură la prezidenţiale sună a improvizaţie. Nici ceilalţi pretendenţi din rândul partidului nu arată mai bine, ba chiar mai prost. Astfel, perspectiva este destul de sumbră. Chiar cu o teoretică mobilizare totală a electoratului propriu, deşi cred că luptele fratricide din partid o vor împiedica, şi chiar dacă ar apela in extremis la o figură din afara partidului, candidatul PSD nu are cum să treacă de primul tur. Pe orice scenariu. Probabil, pesediștii o ştiu foarte bine, dar evident că nu pot să îşi asume absenţa de la cea mai importantă bătălie a anului. Întrebarea de o sută de puncte în momentul acesta este alta: pe cine va susţine PSD în turul doi, dacă se ajunge acolo? Momentan, poziţia slabă a PSD este avantajoasă pentru ceilalţi contracandidaţi. În special pentru Klaus Ioahnnis.
Preşedintele în exerciţiu pleacă, după toate părerile şi sondajele, cu un mare avantaj în cursa pentru Cotroceni. Klaus Iohannis are în spate experienţa unui mandat, o imagine bună în exterior şi absenţa unor mari greşeli de parcurs. A reuşit cumva să supravieţuiască iureşului declanşat de Dragnea şi chiar a punctat de câteva ori la capitolul „opoziţie“. Dar nu totul este foarte roz sau, cel puţin, nu atât de roz pe cât se străduiesc să spună susţinătorii domniei sale. A arătat în mod repetat dezinteres şi slăbiciuni inexplicabile, şi nu pe chestiuni fără importanţă. Dacă Administraţia Prezidenţială a rezistat asaltului declanşat de PSD după 2016, nu acelaşi lucru se poate spune despre alte instituţii importante sau despre justiţie. Aici, criticii preşedintelui au punctat în mod repetat lipsa de implicare şi ciudata sa pasivitate. La capitolul imagine, modul în care a gestionat revocarea Codruţei Kövesi şi lipsa ulterioară de susţinere atârnă foarte greu şi va fi, fără îndoială, decontată la urne.
O altă problemă a lui Klaus Iohannis o reprezintă chiar susţinătorii săi, anume PNL. În ciuda victoriei la europarlamentare, partidul nu arată bine. Este mobilat în continuare de baroni corupţi, parte din producţie proprie, parte intraţi odată cu absorbţia PDL, învechit şi lipsit de perspectivă. Lifting-ul cu figuri mediatice (de tipul Rareş Bogdan) a adus un câştig de moment, dar nu evită o criză şi mai profundă pe viitor, dată fiind incapacitatea efectivă a PNL de a construi credibil.
În plus, pentru un observator atent, pierderea tuturor oraşelor mari (chiar şi a fiefului de la Cluj-Napoca) semnalează un trend care ar trebui să fie îngrijorător. Poate tocmai pentru că ştie toate acestea şi pentru că nu doreşte să îşi asocieze imaginea cu aceşti „susţinători“, preşedintele Iohannis a anunţat că „îşi face singur“ campanie. Rămâne de văzut dacă singur şi în absenţa unui vot emoţional, cum a fost cel împotriva lui Ponta, mai poate convinge încă o dată. De fapt, ţine mai puţin de ceea ce mai poate face el, cât mai mult de ce va face principalul său contracandidat.
Discutată şi întoarsă pe toate feţele, ideea unui candidat separat al USR-PLUS la prezidenţiale a părut o perioadă o idee uşor ridicolă. Cota în sondaje a celor mai cunoscuţi lideri ai Alianţei 2020 era mică şi nu erau prea cunoscuţi la nivelul ţării. Candidatura lui Barna sau Cioloş apărea mai degrabă ca o stângăcie şi un acces de infatuare, care nu face decât să diminueze şansele unui candidat unic (Iohannis) împotriva celui al PSD (Dragnea). Aici însă s-a produs cea mai spectaculoasă schimbare. Alianţa a obţinut un scor spectaculos la europarlamentare, atât de spectaculos şi neaşteptat, încât liderii săi au părut o perioadă ameţiţi de succes. Şi asta tocmai în contradicţie cu reţeta succesului partidelor vechi: aparat teritorial, primari, mobilizare etc. Desemnarea lui Barna drept candidat al USR la preşedinţie şi ideea că ar putea exista chiar un candidat independent al PLUS (probabil Cioloş) ridică brusc ştacheta primului tur. Dacă Iohannis nu va câştiga din primul tur, va avea o luptă foarte grea de dus cu un contracandidat pe val, fie că va fi Barna sau Cioloş.
Evident că nu merită incluşi în analiză Tăriceanu, care se agaţă cu disperare de ultima şansă de a mai reprezenta ceva în politică, sau ceilalţi candidaţi de umplutură. În acest context, alegerile din noiembrie se anunţă mult mai interesante. Iar jocurile nu sunt făcute. //
