De același autor
Mă uit la cei care vin să depună coroanele de flori. Eu sunt doar un punct pe agendă. Ceva de bifat. Trebuie. Nu știu ce să cred despe ei. La ce se gândesc în cele treizeci de secunde cât stau în fața monumentului? Nu știu. Poate se gândesc la mine, poate se gândesc aiurea la ce mai au de făcut după aceea. Oricum pentru marea majoritate nu sunt decât un detaliu între grijile zilei. Între alergatul după cadouri, piftia de Crăciun și slata de boeuf. Se opresc puțin, se uită la imagini și apoi își văd de treabă. Mai sunt problemele. Politica, banii, scandalurile. Cel puțin trei subiecte pe zi și toate la fel de importante. Cine are timp de mine? Bine că, de fapt, nu am murit. Că dacă era după voi...
Nu pot spune că nu au încercat. Eram foarte mică și atunci când am ridicat pumnul au vrut să mă zdrobească. M-au împușcat în inimă, în piept, în picioare, în plămâni, în ficat. M-au călcat cu tancul. M-au înjunghiat, mi-au spart capul cu patul armei, mi-au rupt spatele cu bastoanele, mi-au tras picioare în burtă, în cap și în coaste. M-au arestat și m-au amenințat cu închisoarea. Sângele meu a curs din sute și sute de răni. S-a scurs pe străzi, pe trotuare, a ajuns în canalizare când l-au spălat cu furtunurile. Am murit în stradă, în parcuri, în mașină, lângă copaci. Mi-au ars cenușa și au aruncat-o la canal. Dar am trăit. Pentru fiecare rană mi-au crescut mii de capete, pentru fiecare glonț am avut mii de guri, pentru fiecare tanc mii de brațe. Așa plăpândă cum eram i-am învins. Cu mâinele astea goale. Nu pentru că eram curajoasă, ci pentru că eram disperată. Pentru că nu se mai putea. Disperarea mi-a anulat frica. Așa am i-am învins.
Astăzi spun unii că eu am fost de fapt învinsă. Păcălită. Furată. Poate. Poate că nu am știut ce să fac după ce mi-a trecut furia cu care i-am măturat de pe soclul lor. Poate trebuia să fac mai mult. Dar poți cere mai mult de la un copil care a ieșit brusc în lumină? Abia puteam ține ochii deschiși. Lumina Soarelui era insuportabilă. Astăzi știu că ar fi trebuit să nu mă opresc atunci. Ar fi trebuit să merg până la capăt. Nu aveam ce negocia. Nici cu cine. Dar nu am știut. Și apoi ei au fost destul de șireți. S-au prefăcut că sunt de partea mea. M-au invitat în birourile lor, m-au servit cu lucruri pe care nu le mai văzusem și mi-au spus că mă așteptau de mult. Ce bine că i-am scăpat de Dictator și de Odioasa! Eram și eu bucuroasă, nu am băgat de seamă că au alte gânduri. Eram afară și îmi îmbrățișam copii când au început să tragă din nou. Și am sângerat din nou. Și iarăși sângele meu a umplut canalizările. Mai mult și din ce în ce mai mult. Și nu înțelegeam. E lumină afară. Cine mai vrea să trăiască în întuneric? Era absurd. De ce să mai mor? De ce să sângerez? Nu ajunge?
Apoi am început să înțeleg ușor, ușor. Atunci când am văzut cine s-a cățărat pe rănile mele. Nu se oprise sângerarea și ei împărțeau medalii și funcții. Și atunci am stigat: „Hei! Cine sunteți voi? Ce căutați acolo?” Am ridicat pumnul din nou. Dar era deja prea târziu. Au chemat minerii. Și m-au bătut cu bâtele, cu lanțurile și cozile de lopată. Mi-au spart capul, mi-au rupt coastele, m-au târât de păr pe străzi. Nu mă durea foarte tare, trăisem altele mai rele, dar ce mă durea cu adevărat era că unii îi aplaudau. Mă gândeam. Cum de s-a întâmplat așa de repede? Nu eram una și aceeași ființă acum câteva luni? De unde ura, de unde furia, de unde răzbunarea? Nu vrem toți să trăim în lumină? Și am văzut ura schimonosindu-le fețele, am văzut ochii lor întunecați și am văzut că le luaseră mințile. Au scos fricile vechi din sertare și le-au plantat în sufletele lor. Am văzut că i-au întors împotriva mea. Proprii mei copii. Am plâns amar și am disperat. Dar nu am murit nici atunci.
Cumva am supravițuit și după aia. Să spun drept abia atunci a fost cel mai greu. Uitată, batjocorită, luată în râs. Mă întîlneam cu asasinii pe stradă și mă scuipau, mă uitam la telvizor și îi vedeam ținând lecții, le vedeam gurile hâde pline de ocară. Spuneau că nu exist. Că nu am existat vreodată. Că nu am făcut nimic. Alții au făcut. Dacă nu au făcut ei, atunci trebuia să nu fi făcut nimeni. Totul trebuia să fie mocirlă. „Nu există lumină!” spuneau ei. Copiii mei erau obosiți și dezgustați. Unii dintre ei au plecat care încotro, au renunțat la luptă și și-au spus că nu merită. Nu puteam să îi conving că nu este așa. A fost foarte greu. Dar am trăit.
Și apoi nici nu aveam cum să mor. Nu au plecat toți, nu au renunțat toți. Eu în nici un caz. Și știți de ce? Pentru că nu terminasem ce aveam de făcut. Pentru că am înțeles că fără să duc la capăt ce am început nu poate exista lumină. Și pentru că știam că lumina există. O văzusem cu ochii mei. Am strâns din dinți și am crescut. Astăzi am 29 de ani. La anul fac 30. Între timp au crescut și alți copii. Mai puternici, mai liberi, mai greu de păcălit.
Poate că eu nu am reușit să vă înving atunci. Dar nici voi nu m-ați învins. Și ar trebui să vă fie frică, pentru că acum nu o să mă mai opriți cu bastoane și gloanțe, nu o să mă mai păcăliți cu negocieri, nu o să scăpați la fel de ieftin. Au încercat alții mult mai răi înaintea voastră.
Și n-am murit.
