De același autor
A trecut o săptămână de la alegerile parlamentare. O săptămână de la momentul în care societatea românească a primit un șoc, unul care l-a întrecut de departe pe cel reprezentat de victoria „neașteptată” a PSD-ului. Aceasta a trecut aproape neobservată. Societatea noastră amorțită și blocată în bucla temporală a luptei între stânga și dreapta s-a trezit că există ceva mult mai rău decât „ciuma roșie”. Și de o săptămână încoace, toată lumea vorbește despre AUR.
De unde au venit, de unde au apărut și cum de au intrat în parlament? Mai mult, cum de au obținut un procent destul de important pentru o formațiune politică „apărută ieri”, în contextul în care nu au existat în campania electorală pe televiziuni sau în presa scrisă?
Ziariști, istorici și sociologi au explicat deja succesul AUR, filonul ideologic extremist, și au conturat un portret al votanților. S-a vorbit despre accentele neolegionare, despre radicalismul ortodox, despre xenofobie și discurs antieuropean. S-a vorbit despre faptul că un rol important în succesul lor l-a constituit criza pricinuită de pandemie, care a amplificat tensiunile și ostilitatea populației față de clasa politică, despre absența masivă la vot (aproape 70%, cel mai ridicat procent după 1990), despre utilizarea intensivă și eficientă a rețelelor de socializare ca mijloc de propagare a mesajelor lor. Toate acestea la un loc au alcătuit tabloul general. Ar mai fi ceva de adăugat?
Poate. Poate că referințele istorice, cele care vorbesc despre supraviețuirea curentului legionar în societatea românească, atât în timpul regimului comunist (prin caracterul național-comunist al regimului lui Nicolae Ceaușescu), cât mai ales după 1990, când el s-a legitimat printr-un anticomunism radical, îmbrățișat și înghițit mai mult sau mai puțin conștient, ne oferă un răspuns cu privire la origini. Ne spune că acel strat legionaroid, pe care mulți nu l-au luat prea în serios, deși au existat repetate semnale de alarmă, considerând că nu va reuși niciodată să ne pună în pericol cu adevărat, nu numai că există, dar a dospit. De asemenea, analiza activității grupărilor radical ortodoxe, „frățiile” (unele construite și ele pe fundamente legionare și sumând fățiș ideologia), multe dintre ele legitimându-se cu susținerea BOR, arată că există legături directe între ele (sunt un fel de „celule de bază”) și AUR. Aici ar fi poate de spus că unele dintre aceste „frății” nu sunt recunoscute oficial de BOR, deși titulatura lor trimite clar la filiera lor religioasă, fiind mai degrabă rodul unor inițiative individuale. Funcționează în cadrul unor comunități de pe lângă lăcașuri de cult și beneficiază de susținerea și „ghidajul” unor preoți. Cum nu este clar cât și ce anume din activitatea lor are girul BOR și beneficiază de susținere oficială, este destul de dificil să înțelegi fenomenul. Iar BOR nu pare să considere prioritară rezolvarea acestei „ambiguități”. Din contra, pare destul de mulțumită cu ea.
Dar nu totul se explică prin istorie sau teologie. Un număr însemnat de alegători au votat AUR fără să fie în vreun fel atașați ideilor radicale promovate și vânturate de liderii partidului. Au votat din ignoranță și pentru că au crezut în ideea „partidului antisistem”. Mulți dintre ei au aflat abia după ce și-au exprimat votul ce anume au băgat în parlament. Cunosc cazuri de oameni, decenți altfel, care au aflat stupefiați că AUR are o agendă legionară.
De fapt, aici cred că ajungem la o explicație mult mai în acord cu realitatea noastră românească. Succesul AUR se datorează unei strategii de marketing care a avut o țintă foarte precisă și un mesaj simplu, „Jos tot!”, „Facem revoluție!”. Cine ar susține așa ceva? O scurtă incursiune pe rețelele de socializare (unde s-a construit infrastructura AUR), pe grupurile radicale, extremiste, conspiraționiste și care neagă pandemia poate să ofere un bun indiciu. Lipsite de orice legătură cu realitatea, alimentate cu fake news și cu mesaje radicale, aceste „bule” și-au dat mâna atunci când a apărut cineva care să le strângă împreună și să le ofere un scop comun.
Nu, AUR nu este o surpriză. Marea întrebare apare însă abia acum. Ce se întâmplă mai departe? Va dispărea partidul odată ce liderii își vor fi văzut „sacii în căruță” și vor înlocui geaca și portul popular cu mult mai ofertantul costum parlamentar, așa cum s-a mai întâmplat și cu alte astfel de „partide revoluționare”?
Sau poate o nouă perioadă de criză, politică, economică, sanitară, va transforma această „surpriză” într-o certitudine de coșmar? //
