De același autor
Războiul din Ucraina a focalizat atenţia tuturor asupra evenimentelor dramatice care se petrec în ţara vecină odată cu începutul invaziei ruseşti. A rămas puţin loc la ştiri pentru ceea ce se întâmplă în plan politic intern, nu că politica noastră internă ar fi un domeniu care să mai suscite mari interese din partea publicului sau că ar exista motive de optimism. Ceea ce se întâmplă în ultimii ani seamănă mai mult cu un peisaj postatomic, din care nimeni nu pare să înţeleagă mare lucru. Nici nu este ceva de înţeles. Un război al tuturor împotriva tuturor, o luptă surdă internă care distruge sistematic şi succesiv toate partidele şi pe liderii lor, o lipsă de idei şi de viziune, personaje din ce în ce mai indigeste şi mai lipsite de calităţi. Un circ grotesc în fond, având în vedere că nu produce absolut nimic notabil, în afară de noi valuri de dezgust. Doar crize, nevroze şi discuţii îndelungate despre nimic. Dacă aş fi conspiraţionist, aş spune că s-a enervat cineva şi şi-a propus să distrugă toate formaţiunile politice existente. Dar nu sunt conspiraţionist, aşa încât cred că este pur şi simplu vorba despre un sistem politic care şi-a atins limitele. Nu mai are ce propune, în afară de rotirea unor personaje obosite, recitatori ai unor propoziţii goale, pe care le repetă mecanic în faţa unui public în cel mai bun caz indiferent. Toate partidele actuale sunt complet debranşate, aş zice asumat debranşate, de marea masă a electoratului. Nu se mai obosesc nici măcar în privinţa propriilor membri, pe care îi ignoră şi îi exclud în veselie.
Îmi este greu să înţeleg, de exemplu, în ce constă munca aparatului de strategie politică al partidelor din România. Ştiu că folosesc un termen pretenţios pentru grupurile de WhatsApp şi telefonul fără fir, care stabilesc ce este de făcut mâine pentru a răspunde la subiectul promovat de presă astăzi, dar haideţi să le spunem aşa de dragul argumentului: grup de strategie politică. Ce fac, mai exact, oamenii aceştia? Un răspuns simplu este că nu fac nimic. Stau şi aşteaptă. Pentru că nu există vreo strategie. Cum am spus deja, nu există decât ideea de a împinge „obiectul politic” în direcţia subiectului. S-a întâmplat un accident, politicianul este precipitat spre orice studio de televiziune sau ziar online pentru a-şi da cu părerea. Dacă este de la putere va anunţa că se iau toate măsurile, dacă este din opoziţie va deplânge lipsa măsurilor şi se va lamenta că nu există legi bune din cauza guvernului. Repetitiv, plictisitor şi jenant, dar asta trece drept PR politic. Valabil pentru orice scandal, situaţie, descoperire de presă. Aceeaşi înşiruire lamentabilă de vorbe, indignări şi dat ochii peste cap. Nimeni nu dă doi bani şi chiar mă întreb dacă oamenii ăia realizează că publicul care urmăreşte prestaţiile de genul ăsta este mai puţin numeros decât cel care urmăreşte un clip de manele pe YouTube.
Totul pare un spectacol de bulă, care se desfăşoară în buclă, precum prestaţia unor artişti expiraţi în faţa unei săli goale. Dar maşinăria merge înainte, imună la realitate, cu ochii pe nişte sondaje mincinoase plătite cu bani grei pentru a spune exact ce vrea politicianul X să audă.
Ce avem astăzi ca ofertă politică? PNL este în plin proces de canibalizare internă, cu opţiunea certă de a intra în istoria de unde a ieşit în 1990, asemenea PNŢ. Parcă liderii partidului sunt decişi să îl desfiinţeze. Prea multe orgolii, prea mare lipsa de viziune, prea mare dragostea unor grupări pentru puterea, ca scop în sine. Trebuie să fii decuplat de realitate ca să consideri uşoara creştere în sondaje datorată exclusiv crizei din Ucraina şi dorinţei de siguranţă a societăţii, ca fiind semnul unei redresări politice. Nu se arată nimic optimist la orizont.
AUR a intrat în picaj odată cu dispariţia calului lor de bătaie, restricţiile şi „lupta” împotriva măştii. Simpatiile pro-Kremlin ale liderilor au devenit stridente şi au atârnat greu în picajul din sondaje, iar obstinaţia de a fi un partid de galerie de fotbal nu va produce vreo ameliorare. Probabil sondajul de la începutul anului, care îl plasa la 25%, va rămâne înrămat pe un perete. USR a dispărut complet şi de fiecare dată când îşi mai aduce cineva aminte că a existat un astfel de partid este pentru a contabiliza un nou autogol. Ludovic Orban se zbate singur, dar este greu de crezut că fără o organizaţie de partid solidă în spate va avea vreo şansă.
PSD pare singura formaţiune politică în parametri. După episodul Dragnea, partidul beneficiază, sub conducerea lui Marcel Ciolacu, de o perioadă de acalmie şi a fructificat din plin cearta dintre PNL şi USR, ajungând uşor la putere, într-o formulă ideală. În cea în care PSD este la putere, dar nu este la putere. Decontul guvernării va fi plătit fără doar şi poate de către PNL. Cu toate acestea, PSD nu va putea câştiga alegerile viitoare şi nu va da preşedintele.
Avem, aşadar, un peisaj politic intern postatomic, din care nu se întrezăresc speranţe. Desigur, dacă nu cumva va apărea o nouă forţă politică, orientată spre cei 35% declaraţi proeuropeni, care să măture cu spitalul geriatric pe jos. Nu cred că ar fi mari probleme sau că s-ar supăra cineva, mai ales în contextul trezirii la realitate produse de războiul de la graniţă.
Dată fiind situaţia, ar trebui să ne întrebăm: de ce nu? //
