PSD aplică strategia mocirlei. Cine îi dă o mână de ajutor?

Cum faci atunci când nu poţi concura cu cineva net mai bun decât tine? Te asiguri că îi pui piedici şi mai ales că îl tragi înapoi la nivelul tău, în mocirlă. Acolo, înconjurat de noroi, de ceaţă, hăituit printr-un război de uzură, sâcâit de ţânţari, îi poţi anula avantajele, îl poţi opri. Îngropat până la genunchi se mişcă mai greu şi până la urmă nu mai trebuie să faci mare lucru: se scufundă singur, sub propria greutate. Nu ştie terenul, nu este pregătit de aşa ceva, nu stăpâneşte metodele şi istoveşte luptându-se cu fantome. Oamenii sunt ferm convinşi că „strategia strămoşească a mocirlei“ funcţionează. Se înşală? În istorie da, în politică nu. În politica actuală, în special, nu se înşală de loc. Iar cei mai buni în „strategia mocirlei“ sunt cei care au profitat de 30 de ani cel mai mult de ea: PSD. Ar fi util să nu uităm asta.

Cred că nu mai există nimeni în România care să nu fi sesizat că, odată cu începerea campaniei electorale, discursurile şi strategiile s-au radicalizat. Ceea ce nu este vreo noutate sau ceva excepţional. Este chiar tradiţional. Tot tradiţional, aparatul de propagandă al PSD s-a dezlănţuit asupra celor pe care îi consideră principala ameninţare: Alianţa 2020 (USR şi PLUS). Loviturile se succed cu rapiditate şi din toate părţile: de la tema „Securităţii vechi şi noi“, la conspiraţiile dragi cu „Soros-Cioloş“ şi până la măsuri „administrative“ aplicate prin instituţiile măciucă: şicane la înregistrarea în cursa electorală, obs­trucţii în teritoriu la strângerea de semnături, vandalizarea corturilor de campanie etc. Reacţia?

Uşor, uşor, cei din USR şi PLUS au intrat în logica „bătăliei în mocirlă“ pe terenul familiar al PSD. Declaraţii belicoase, replici usturătoare, care, adevărat, fac deliciul presei şi publicului încântat că cineva: „le-o zice pe limba lor!“. În mare măsură ele sunt fireşti în logica frustrării şi a furiei acumulate în societate ca urmare a avalanşei de ilegalităţi şi prostii comise de guvernarea PSD. Este această strategie potrivită? Poate. Nu vom şti până nu vom vedea rezultatele la urne. Deocamdată, sondajele nu arată un progres pe măsură. Vizibil este altceva. O degringoladă în rândul susţinătorilor iniţiali, în rândul nucleului considerat „deja câştigat“ de către Alianţă. Poate degringoladă este mult spus, dar, oricum, ultimele gafe de comunicare au arătat măcar confuzie şi derută. Să nu vorbim despre reacţiile violente şi criticile tăioase. Nici despre cele ieşite cu totul în decor.

De la „scandalul“ Oana Bogdan la recenta iniţiativă privind „interzicerea propagandei comuniste“, Alianţa 2020 pare intrată într-o spirală de neînţeles pentru o parte a susţinătorilor ei. Sigur, de exemplu, tema comunismului este una foarte importantă pentru societatea românească. Dar este ea relevantă în contextul alegerilor europarlamentare? Mai mult, este abordarea pe două pagini şi cu ambiguităţi de natură să inflameze mai degrabă decât să arate o abordare serioasă potrivită? După reacţiile covârşitor negative, pare că nu. Sunt acestea gafe de natură să afecteze viitorul scor electoral? Iarăşi, discutabil. Putem specula. Şi, deocamdată, doar atât.

Există însă un aspect asupra căruia ar trebui să reflectăm. Cum se face că susţinătorii Alianţei 2020 au fost loviţi de amnezie parţială? Au uitat cu toţii de unde s-a pornit? Sigur că pretenţiile sunt mari, iar criticile sunt normale, atunci când se produc derapaje. Dar să ajungi să susţii că cei din USR sau PLUS sunt „neo-marxişti“ sau, şi mai rău, „noii comunişti“? Poftim? Păi care este diferenţa între ceea ce susţine propaganda PSD şi asta? E chiar mai rău, pentru că propaganda trompetelor PSD nu este credibilă şi nu are posibilitatea să influenţeze în mod real zona de dreapta. Vectorii de imagine şi intelectualii din „bulă“, în schimb, da. Or, ei s-au aruncat cu o violenţă disproporţionată şi cu o voluptate de neînţeles asupra acestor subiecte false. Te întrebi dacă PSD mai are nevoie să-şi plătească propagandiştii, dacă „ai noştri“ fac o treabă atât de bună în locul lor.

Dragnea pare să fi mizat din nou corect pe subminarea adversarului, relativizarea adevărului prin acoperirea lui cu minciuni sfruntate şi semănarea dihoniei în rândul opoziţiei. Restul se face din inerţie. Ideea este ca electoratul de dreapta şi în special cel majoritar nehotărât să fie derutat, să se descurajeze pentru ca în final să ajungă să spună: „Ce sens are? Şi ăştia sunt la fel! Uite ce spun, că dacă ajung ei la putere or sa ne interzică să gândim, or să ne ia proprietăţile etc. Mai bine nu mă mai duc la vot. Tot aia e“. Adică celebrul „toate partidele aceeaşi mizerie“ întors împotriva celor care prin el sperau reformarea clasei politice. „Oameni noi în politică?“ Nu, ne zice PSD. Nu se poate. Şi noi îi dăm dreptate.

Suntem cu toţii critici mai mult sau mai puţin inspiraţi, mai mult sau mai puţin obiectivi, mai mult sau mai puţin ascultaţi. Ar fi totuşi timpul să realizăm câteva lucruri simple. Cei din USR şi PLUS nu sunt perfecţi. Au făcut şi vor mai face greşeli. Dar orice greşeală păleşte în faţa regimului Dragnea. Iar Dragnea nu este nici pe departe învins. Din contra. Abia aşteaptă ajutorul involuntar al „oamenilor de bine“ din zona dreptei pentru a-l transforma pe Ştefan cel Mare în „Fane Babanul“. Doar mocirla va rămâne la fel.