De același autor
Auspiciile au fost favorabile. Se simțea de ceva vreme nevoia ca aceia care nu se mai simțeau reprezentați de vechea clasă politică, care se săturaseră să rotească votul alegând între PSD (de la FSN) și „mai puțin PSD” și care rămăseseră cu dorința de reforme concrete după revoluția neterminată din 1989 să fie reprezentați. Sau să își găsească reprezentanții. Era ceva ce se simțea în aer ca o necesitate și era căutat intens de ani buni. Și a apărut. Un partid nou-nouț, cu oameni spălați, articulați, unii având cariere construite „pe bune” (în contradicție cu cei vechi, care își începeau cariera și „doctoratele” abia după ce ajungeau prin funcții), și mai ales oameni care păreau că vor lupta exact pentru ceea ce doreau susținătorii.
O vreme chiar a funcționat. Intrați în mod neașteptat (în fond, nu erau decât un ONG un pic mai mare care își propunea „să salveze” Bucureștiul la care aderaseră și câteva figuri mai cunoscute) într-un parlament dominat de organizația mafiotă a lui Dragnea, sprijinită de celelalte partide-balama, ceea ce îi conferea o majoritate zdrobitoare, pe fondul unui non-combat al PNL, useriștii au făcut o figură onorabilă. Chiar remarcabilă. Chiar minoritari și fără vreo putere reală de a influența în mod concret lucrurile, au reușit să facă ceea ce Dragnea nu își dorea. Gălăgie. Foarte important, din moment ce planul lui Dragnea presupunea preluarea puterii în liniște.
Dar s-a mai întâmplat ceva, la fel de important. Pentru prima dată în istoria politică postdecembristă, înțelegerile de culise, negocierile din dosul ușilor închise au ajuns, via rețelele de socializare, la public. Gașca lui Dragnea, dar nu numai, a început să fie agasată, apoi stânjenită și chiar încurcată de vânătoarea publică la care era expusă. Inițiativele sulfuroase au apărut pe ecranele televiziunilor și pe Facebook. Chiar dacă o parte nu au putut fi oprite, oamenii au început să fie interesați și să urmărească activitatea parlamentară, au avut posibilitatea să îi taxeze pe cei responsabili. Au înțeles că pentru a cere să fie bine guvernați ar fi bine să fie cu ochii pe cei care guvernează. Această recâștigare a interesului pentru politică se datorează în mare măsură modului în care useriștii au gestionat primul lor mandat obținut prin vot. Au confirmat. În sfârșit, părea că „avem cu cine”.
În mod firesc, atunci când regimul Dragnea a încercat lovitura finală și a eșuat, datorită presiunii publice și a coalizării forțelor pe care le-a ostilizat, useriștii au primit o investiție de încredere și mai mare. Nu cred că poate cineva contesta faptul că investiția de încredere după prăbușirea lui Dragnea a mers mai degrabă spre USR decât spre PNL, care continua să plătească pentru USL și pentru suspiciunile de blat cu PSD care au urmat.
Poate una dintre cauzele dezamăgirii este aceasta. Speranțele au fost prea mari și prea multe. Investiția, prea mare. Se adunaseră pur și simplu prea multe nefăcute sau făcute prost pentru ca USR (sau oricare altă formațiune politică) să le poată rezolva pe cât de repede și bine așteptau susținătorii. Dacă ar fi de cuantificat, poate că o parte din dezamăgire vine tocmai de la așteptările nerealiste (sau prea idealiste) ale electoratului. Dar asta e doar o parte.
Cealaltă parte, cea mai consistentă, sunt greșelile useriștilor. Ar fi mult de spus în această privință, începând cu orgoliile nejustificate ale liderilor (care în mod absurd au presupus că susținerea li se datorează și nu este expresia acelui deziderat inițial pornit din societate) și terminând cu excluderile, scandalurile și răfuielile meschine. Constituirea găștilor nu a fost de natură să ajute. Deși nu au fost vreodată în poziția de a avea ceea ce se numește în România „puterea”, chiar și doza mai mică la care au avut acces le-a sucit mințile. Invitațiile în studiourile televiziunilor, telefoanele pe firul scurt, pentru a fi consultați și băgați în seamă, notorietatea au fost mai seducătoare decât principiile. Și s-a văzut rapid. Ceea ce a fost o constatare amară pentru majoritatea celor interesați. Pentru cei sincer interesați, care ușor au început să plece (unii, ca să nu fie dați afară). Cum se întâmplă, au apărut alții, interesați și ei, dar nu de principii, ci de arivism.
Cu acest partid ciuntit, contestat mai ales din interior și în pierdere de încredere, liderii USR s-au prezentat la alegeri. Care au fost o catastrofă prost mascată prin victorii personale datorate unor lideri locali și salvată de o cooptare la guvernare forțată de împrejurări. Dacă PNL nu ar fi obținut la rândul lui un scor atât de prost la ultimele alegeri nu ar fi apelat cu siguranță la o alianță cu USR(Plus). Nu cred că există cineva care să nu înțeleagă că alianța la guvernare a salvat ambele partide de la catastrofă. Întâmplător, alianța a salvat, o perioadă, și România. Temporar.
Bun, dar ca să revin la întrebare: unde merge USR? În coaliție nu îi iubește nimeni, reformele promise de ei sunt fie blocate, fie nu știu pur și simplu cum să le facă. Au pierdut major în diaspora, unde a apărut AUR. Cei câțiva miniștri care își fac treaba sau măcar încearcă, cum este Drulă, nu pot compensa gafele în lanț sau bâlbele celorlalți. Iar vântul nu mai suflă din spate, ci din față. Cu adevărat îngrijorător este însă altceva. Actuala conducere, blocată în propria bulă de tip sectă, consideră că totul este perfect, nu suportă criticile și este îndrăgostită, narcisist, de propria imagine. De fapt, au devenit oameni vechi în politică.//
