De același autor
În 18 iunie 2020, reputata publicație The National Interest publica un lung articol intitulat „Adevăratele lecții ale celei de-a 75-a aniversări a celui de-al Doilea Război Mondial”. Autorul? Președintele Federației Ruse, Vladimir V. Putin.
Puțin probabil ca respectivul text să fi fost scris efectiv de președintele Federației Ruse, ceea ce nu înseamnă că nu ar fi perfect capabil să o facă, dar este evident că are girul său, din moment ce și-l asumă explicit prin eleganta formulă „By Vladimir Putin”. Ne-o arată clar tușa personală din debutul său, și anume rememorarea morții fratelui său Vitya, în timpul asediului Leningradului. De fapt, greutatea textului vine exact din această asumare personală. Căci una este un text scris de un ziarist sau istoric și altceva unul „scris” de însuși președintele rus. Dar care este motivul pentru care domnul Putin s-a „apucat de scris” și taman articole privind istoria celui de-al Doilea Război Mondial? Pentru că „i s-a cerut”, spune domnul Putin, pentru că asta a vrut, spun eu.
Observatorii politicii Kremlinului din ultimii ani nu au cum să fie surprinși că propaganda rusească nu a ratat momentul aniversar pentru a promova cel mai puternic produs de softpower din laboratoarele sale: Marele Război Patriotic. Nu este ceva nou dacă urmărim avalanșa de filme artistice, documentare, articole de ziar sau mesaje oficiale din ultimii ani. Paradele militare din Piața Roșie nu sunt altceva decât imaginea coregrafică a acestei strategii urmărită cu o consecvență de invidiat. Absența liderilor occidentali, legată strict de anexarea Crimeei, nu pare a deranja Moscova. Din contra. Îi furnizează un argument forte pentru a-și promova mesajele, deoarece tocmai împotriva țărilor occidentale se îndreaptă ele.
Nici momentul, nici mesajul articolului nu sunt întâmplătoare. Deși expozeul este destul de lung, ideea este una simplă: nu Pactul Ribbentrop-Molotov a provocat al Doilea Război Mondial, ci „trădarea” democrațiilor occidentale (Marea Britanie și Franța) de la München, precum și politica „irațională și agresivă” a Poloniei. Ca să nu o lungesc și să nu intru în explicații complexe, aceasta este, nici mai mult, nici mai puțin, teoria lui Stalin, teorie pe care și-a bazat întreaga strategie premergătoare atacului german din 22 iunie 1941. Culmea este că o vedem, complet nemodificată și doar „adusă la zi” la președintele Federației Ruse din 2020. Și promovată de pe platforma unei publicații conservatoare de tradiție din SUA. Ironia istoriei? Deloc.
Să vedem teoria. Paranoid și convins că există o conspirație a Occidentului (în care includea și Germania nazistă) împotriva URSS, convingere pe care o dobândise din timpul războiului civil, Stalin și-a axat întreaga strategie pe câștigarea a cât mai mult timp posibil până la ceea ce el credea ferm că va fi confruntarea finală dintre capitalism și marxism. Acest timp urma să fie folosit pentru a reduce decalajul industrial față de puterile occidentale, pentru a întări Armata Roșie și pentru a construi un „cordon sanitar” între Germania lui Hitler și URSS. Acest ultim lucru se putea face doar prin anexări teritoriale pe seama statelor din Europa de Est și doar prin utilizarea intențiilor explicite ale lui Hitler de a revizui tratatul de la Versailles. Pentru URSS, exclusă din așezarea Europei după Primul Război Mondial, strategia nu presupunea mari dificultăți. În fond, era coalizarea firească a două puteri nemulțumite împotriva unor state slabe, cu mari probleme identitare și susținute de vagi tratate de alianță.
Mult simplificat, Stalin voia ca prima fază a inevitabilului război să se poarte între puterile occidentale. El va profita și va distruge supraviețuitorul, înlăturând definitiv amenințarea. Până atunci va anexa tot ceea ce va putea. Astfel, dacă a existat o „trădare” la München, atunci ea era îndreptată exact împotriva unei „trădări” și mai mari, anume cea întreținută de Stalin. Faptul că URSS a fost surprinsă de atacul german din 22 iunie 1941 nu este rezultatul unei „trădări”, așa cum credea Stalin atunci și ne spune și președintele Putin astăzi, ci rezultatul propriului eșec. Al propriei strategii. Stalin a jucat aproape perfect, dar a ignorat fundamental un singur element: Hitler nu a așteptat să termine „războiul Occidentului” și a riscat ceea ce el însuși spunea că nu va face, anume războiul pe două fronturi. În acest context, a acuza aliații occidentali că i-au făcut o concesie lui Hitler pentru a evita un nou război european, în vreme ce URSS sprijinea concret Germania exact spre a declanșa un război (prin livrări de materii prime și colaborare militară) nu este doar ipocrizie, ci un uriaș fals istoric.
Mai este apoi problema Poloniei, care este ținta directă a articolului domnului Putin. Din nou, nu întâmplător. Și din nou, ca și Stalin la timpul său, domnul Putin reproșează Poloniei din 1939 că a avut o atitudine războinică, naționalistă și irațională. Mesajul este cât se poate de transparent. Acțiunile Poloniei de astăzi (care, adevărat, trece printr-o perioadă politică marcată de ascensiunea naționalismului și a unor manifestări iliberale) pot provoca un conflict între Federația Rusă și NATO.
În vreme ce la noi istoria națională este un domeniu marginal, bun numai să ridice controverse la aniversări, Kremlinul o folosește ca pe un instrument de luptă. Suntem în plin război. Arma se numește „istorie”. Noi nu o avem. //
