Războiul de după război

Ceremonia de la Wielun (primul oraş polonez bombardat de aviaţia germană pe 1 septembrie 1939) a avut un moment meritoriu, anume scuzele oficiale prezentate de preşedintele Frank-Walter Steinmeier pentru „victimele poloneze ale tiraniei germane“. Un moment singular, care însă nu a putut masca discordia şi interesele diverse ale participanţilor. Nici absenţele. Nu a putut ascunde răzgândirea, anunţată în ultimul minut, a preşedintelui Trump (înlocuit de vicepreşedintele Mike Pence), absenţa, a câta oară stridentă, a Moscovei sau disputa aprigă între forţele politice din Polonia în legătură cu organizarea evenimentului. Nu a ascuns nici prezenţa de ultim minut a cancelarului Merkel, care anunţase iniţial că nu va participa. Presa internaţională, cu câteva excepţii, a ocolit diplomatic problemele, iar cea românească, nici o surpriză, nu i-a acordat vreo atenţie (am numărat un singur articol de fond), preocupată exclusiv cu ultimele declaraţii ale candidaţilor la preşedinţie. Dintre care, paranteză, nu s-a învrednicit nici unul să marcheze în vreun fel momentul. Cam puţin de la unii care vor să conducă politica externă a României. Nu mai vorbim despre cei care o conduc în prezent şi care s-au remarcat prin tăcere profundă.

Dincolo de protocolul şi emoţia ceremoniei din Polonia, realitatea este că ea a reprezentat un nou episod al unui război care se poartă deja de aproape 10 ani cât se poate de deschis. Războiul politic şi propagandistic din jurul istoriei celui de Al Doilea Război Mondial. Şi poate, spre surprinderea unora, nu doar Rusia domnului Putin are interesele ei în purtarea acestui război. Dacă Al Doilea Război Mondial a avut mai multe motive decât cele exclusiv ale ideologiei naziste şi mai mulţi participanţi decât Germania, nici războiul de după nu este o excepţie. De ce ar fi? Să vedem cum stau lucrurile pe scurt.

În privinţa Rusiei lui Putin nu sunt, aşa cum spuneam, mari surprize. Acum fix 10 ani, preşedintele Federaţiei Ruse stătea lângă cancelarul Merkel în Polonia şi numea pactul Ribbentrop-Molotov ca fiind un act „imoral“. Nu îl denunţa, dar... Dar nici nu spunea, cum o face astăzi prin vocea ministrului Culturii, Vladimir Medinsky, că a fost „un succes diplomatic“. Ce s-a schimbat în 10 ani? Totul. Între timp s-au întâmplat Crimeea şi Ucraina de Est, sancţiuni economice şi izolare diplomatică. Ca reacţie, regimul Putin s-a refugiat în propaganda din epoca sovietică, ba chiar în cea stalinistă. Mama Rusia este ameninţată din toate direcţiile de forţele ostile ale Occidentului şi se apără exact ca în vremea „Marelui Război de Apărare a Patriei“. Nicio surpriză că orice discuţie despre Al Doilea Război Mondial şi rolul Rusiei este din start privită ca o problemă de maximă importanţă pentru politica prezentă. Statul sovietic a fost o victimă a maşinaţiunilor naziste (se înţelege în subtext că în fapt este vorba despre obsesia occidentală de a distruge Rusia), nu avut absolut nicio responsabilitate în declanşarea conflictului, a învins singură şi exclusiv prin sacrificiul şi eroismul poporului (nici un cuvinţel despre ajutorul material esenţial al Aliaţilor, mai ales în toamna şi iarna lui 1941), prin deciziile geniale ale lui Stalin (spălat de orice crimă precedentă sau ulterioară) şi nu a dorit instalarea comunismului în teritoriile din Europa de Est, pe care le-a „eliberat“, şi nu le-a „ocupat“. Orice abatere de la dogmă este aspru sancţionată. În Codul Penal a fost introdusă pedeapsa cu închisoarea pentru cei care „instigă la ură“ şi fac „propagandă“ împotriva Federaţiei Ruse. Un caz celebru a fost arestarea unui tânăr rus care postase un comentariu pe o reţea de socializare în care spunea că Polonia a fost atacată nu numai de germani, ci şi de sovietici. O televiziune rusă care a realizat un documentar despre asediul de la Leningrad, în care se punea întrebarea dacă nu cumva pierderea a aproape 1 milion de vieţi nu putea fi evitată dacă autorităţile sovietice nu ar fi lăsat cu cinism calculat civilii în oraş, a fost foarte aproape să fie închisă. Nu a mai îndrăznit nimeni să pună aceeaşi întrebare (perfect valabilă) despre Stalingrad.

Nici ţările din Est nu stau rău la capitolul „mistificarea istoriei“ şi instrumentalizarea ei în scopuri politice. Partidul „Lege şi Justiţie“ la conducere în Polonia a fost acuzat de adversarii politici că a încercat să transforme ceremonia într-o platformă de propagare a propriei agende. Se pare că invitarea preşedintelui Trump viza exact tipul acesta de idee, având în vedere că anul precedent acesta a invocat războiul folosind retorica „ciocnirii civilizaţiilor“. Chiar şi aşa, discursurile oficialilor polonezi au fost foarte contondente, amintind din nou problema despăgubirilor de război (pe care Germania o consideră închisă). Toate acestea în contextul în care PiS este autorul aprig al contestatei iniţiative legislative privind condamnarea celor care susţin că polonezii au participat şi ei la Holocaust.

Participant a fost şi preşedintele Ucrainei, ţară care adoptat aceeaşi lege ca şi Polonia şi care recent (20 iulie) a vorbit despre masacrul de la Babi Yar, fără să menţioneze nici un cuvânt despre actorii ucraineni.

Ar fi multe de spus şi poate nu foarte frumoase, căci în încercarea de a-şi găsi o identitate istorică nouă, majoritatea statelor din Europa de Est încearcă să cosmetizeze trecutul. Rămâne de văzut dacă vor reuşi, căci războiul de după război abia a început //