De același autor
Despre Revoluția din decembrie 1989 se va vorbi și scrie încă mulți ani de acum încolo. Și este absolut firesc. Ca unul care s-a ocupat de subiect din perspectivă istorică pot afirma un singur lucru cu certitudine: suntem încă departe de lămurirea deplină a întregului tablou. Ceea ce avem în acest moment, la 30 și mai bine de ani, sunt piese ale unui puzzle aparent complicat. S-au făcut pași importanți înainte, unele aspecte s-au lămurit și, cu excepția celor care se încăpățânează din diverse motive în negarea lor până în pânzele albe, ele au intrat în narațiunea principală. Sunt convins că istoricii, și bine ar fi ca următorii pași în cunoaștere să fie făcuți de ei, și nu de diverși părerologi și rezerviști ai Securității, vor reuși în cele din urmă să producă acele mult necesare clarificări. Și, eventual, o și mai necesară istorie a revoluției din 1989 sub forma unui tratat serios.
Până când aceste lucruri se vor întâmpla, și am credința că se vor întâmpla, discuția în contradictoriu, ipotezele, teoriile și abordările diverse continuă. Puține însă își asumă ieșirea dintr-un tipic deja consacrat, acela al unor sterile discuții de platou de televiziune, înghesuite în viteză între alergatul după cadouri de Crăciun și piftie.
Tocmai de aceea am fost plăcut surprins de abordarea regizoarei Carmen Lidia Vidu cu al său „89’. Jurnalul unei Revoluții”, un spectacol de teatru documentar multimedia găzduit de Teatrul Național București. Nu voi dezvălui detaliile spectacolului, pe care vă invit să-l vedeți dacă aveți posibilitatea, chiar și în condițiile dificile datorate pandemiei.
Ceea ce pot spune este că acele patru povești ale actorilor din spectacol (Oana Pellea, Florentina Țilea, Daniel Badale și Ion Caramitru) reprezintă tot atâtea perspective și tocmai această idee este una care merită apreciată. Căci dincolo de Revoluția „noastră” din decembrie 1989, au existat milioane de revoluții individuale. Tocmai prin această trimitere la istoriile anterioare, la familie ca mod de conexiune cu trecutul, la biografiile fiecăruia și la locul în care au fost surprinși de evenimente, piesa Lidiei Vidu face ceea ce multora le scapă: subliniază faptul că în spatele evenimentului există o istorie. Decembrie 1989 nu a apărut din neant. Și nici oamenii din acele zile, cu tot cu rolurile lor, mai mult sau mai puțin importante. Tot ce s-a întâmplat în anii ’70-’80 a dus spre punctul final din decembrie 1989.
Am fost provocat și eu să povestesc cum am trăit revoluția din decembrie 1989. Aveam aproape 13 ani și locuiam într-un ghetou muncitoresc din Bacău. Mi-am adus aminte cum am ascultat la radioul din bucătărie Europa Liberă, care difuza banda cu împușcăturile și țipetele de la Timișoara. Mi-am adus aminte că în Bacău era o ceață groasă. O atmosferă încărcată. Pe stradă nu era țipenie de om și simțeai frica plutind în aer. Se întâmpla ceva. Deși nu l-am dus până la capăt, și poate pentru că mă aflam sub impresia celor auzite la radio, un gând stăruia în minte: dacă o să facă și la noi ca la Timișoara? Dacă o să ne împuște pe toți. Nu mi se părea imposibil.
A venit apoi ziua de 22 decembrie. Coloanele de muncitori de pe platforma industrială a Bacăului treceau pe bulevardul principal spre Consiliul Județean. Ne-am alăturat și noi, copiii. Plecasem de la bloc cu doi prieteni. Ieșise soarele și se încălzise brusc. De la balcoane, oamenii ieșiți ne salutau și strigau împreună cu noi. Simțeam că suntem parte a unei victorii. Apoi am ajuns la complexul alimentar de la Orizont. Ceea ce urmează să spun o să pară ciudat unora care nu au trăit sau nu își mai amintesc anii ’80.
Am aruncat doar o privire în vitrinele cu geamuri mari de sus până jos. Am rămas înțepenit pe loc, în mijlocul coloanei de oameni. Nu mai văzusem așa ceva. Rafturile magazinului alimentar erau pline ochi cu produse. Ulei, zahăr, făină. Am aflat ulterior că fusese dat un ordin să se scoată tot ce exista în magazii și să se pună în rafturi. Poate oamenii vor fi deturnați spre ceea ce le lipsea. Mizau pe instinctele noastre de animale dresate să caute mâncarea. O măsură disperată, dar la mine a funcționat. Am intrat. Gestionarele erau împietrite, nu li se mișcau decât ochii. Probabil se gândeau ce li se poate întâmpla dacă miile de oameni care treceau prin fața vitrinelor vor da buzna peste ele. Dar oamenii nu aveau timp de asta sau poate nu observaseră. Nu au năvălit. Au intrat doar câțiva.
Nu știu astăzi să explic cum mi-am dat seama atunci că nu mă va opri nimeni, dar știu că am avut clar acest sentiment. Am înșfăcat rapid două sticle de ulei și un kilogram de zahăr și am ieșit prin fața casierei care s-a prefăcut că nu mă vede. Le-am dus acasă. Mica mea victorie asupra regimului. Mica mea răzbunare pentru zilele în care am înghețat la cozi așteptând nimic.
Revoluția a însemnat și asta. Iar provocarea spectacolului este una pe care o găsesc foarte potrivită. Să ne aducem aminte fiecare cum era, ce am făcut, de unde am plecat. Nu o reluare a marilor narațiuni. Deși...
Deși întrebările persistă. Cine a tras după 22 decembrie? De ce nu a învins Revoluția aceea din stradă și a învins cealaltă, cea a celor care s-au cățărat la putere? Multe alte întrebări pe care trebuie să ni le punem împreună.
Apoi mai este insuportabila repetare a istoriei nedreptății și sentimentul neputinței. Ce să înțelegi? Dosarul Revoluției este blocat. Dosarul Mineriadei este blocat. Dosarul Brașov 1987 este blocat. Dar blocat și tergiversat pare a fi și dosarul 10 august 2018. Ce explică această ciudată neputință de a rezolva aceste cauze? Această ocolire constantă a adevărului. //
