Să nu fim din nou orbi!

Acum 29 de ani, în „Duminica Orbului“, România a ales o cale greșită, o cale care ne-a costat pe toți scump. Tot într-o duminică din mai, pe 26, avem șansa să îndreptăm acea greșeală.

Madalin Hodor 21.05.2019

De același autor

În 1989, acum 30 de ani, în România a fost o revoluție. Un regim dement și criminal a fost înlăturat cu prețul vieții de o mână de oameni tineri. Știu că astăzi există atâtea opinii, câte capete tot atâtea controverse, încât vom fi ocupați încă cel puțin pe tot atâta timp cu ele. Există însă și certitudini. Una dintre ele este că revoluția, cea începută în stradă, a fost opera unei minorități. A celor tineri, a celor care și-au dat seama că nu pot duce viața care îi aștepta, cei care și-au spus, precum poetul, „acum ori niciodată!“. O revoluție a disperării, a conștientizării faptului că, dacă nu poți trăi liber, atunci nu are sens să trăiești, un strigăt împotriva nebuniei spre care se îndrepta regimul condus de un paranoic. Nu au ținut cont nici de tancuri, nici de mitraliere, nici chiar de sângele împrăștiat pe străzi. Unii le spun eroi, alții le micșorează faptele din perspectiva a ceea ce a urmat. Indiferent de opinii, ei au fost cei care au declanșat valul. Abia apoi au venit și ceilalți. De aceea, indiferent ce a urmat și ce spun unii, ca să parafrazez titlul unui film celebru, „A fost“.

Adevărat însă că revoluția aceea a fost oprită. Explicații sunt multe, teorii, de asemenea. Nu este locul, nici timpul să le trec în revistă. Mă opresc la una singură. Anume la cea care spune că revoluția aceea radicală, care dorea măturarea întregului regim și a sistemului construit de el, nu numai a lui Ceaușescu, nu avea cum să reușească, atâta vreme cât marea masa a românilor nu era pregătită pentru ea. Sigur, este mult mai comodă construcția conspiraționistă prin care o mână de oameni ar fi reușit să păcălească o țară întreagă. Dar, chiar presupunând că ea este valabilă pentru zilele care au urmat acelui 22 decembrie, este mult mai greu de susținut pentru perioada următoare. Căci propunerea de societate pe care ei au făcut-o, o variantă ameliorată a modelului sovietic, a fost votată cu o covârșitoare majoritate la primele alegeri libere din 20 mai 1990. În acea zi, intrată în istorie sub numele de „Duminica Orbului“, Ion Iliescu, candidatul FSN la președInție, obținea 86,19% din voturile exprimate. 14.378.693 din cei 17.200.722 români cu drept de vot au ales acea variantă. Astăzi foarte mulți se uită înapoi cu mânie și acuză manipularea electoratului sau prostia sa. Au fost românii manipulați și prostiți? Sigur. Dar în orice manipulare este nevoie de doi actori. Iar alegerile, iarăși, ne convine sau nu, au fost libere. Alegerea la fel.

De fapt, acela a fost momentul în care frustrarea, sentimentul neputinței și lehamitea i-au cuprins pe foarte mulți dintre cei care își puseseră viața la bătaie pentru acea Românie curățată de trecut pe care și-o doreau. Văzând ce se întâmplă au încercat să ducă mai departe revoluția și să atingă obiectivele ei reale. Era însă târziu. Sistemul revenise, noul regim era consolidat și avea sprijin popular. Au fost măturați de mineri. Dar și de muncitori și de oamenii „de bine“. Vorbim despre „Mineriadă“, pentru că minerii au fost vârful de lance al violențelor, dar adevărul mai puțin convenabil este că în spatele lor erau mulți dintre concetățenii noștri. Cei care i-au apludat și mult mai mulți, care erau de acord cu acțiunile lor. Majoritatea, care dorea „pacea socială“, chiar și cu bâta, de frică că „lumea nouă“ le-ar lua locurile de muncă și casele. Frica. A fost ușor pentru urmașii PCR să o folosescă în interes propriu. Ce fac astăzi? Același lucru. Își înspăimântă la fel de mult electoratul captiv, doar că au schimbat povestea și personajele.

De acolo totul a urmat o logică firească, din rău, în mai rău. Generația revoluției s-a împrăștiat în toate zările, unii fără să se mai uite în urmă, sau s-a adaptat și a învățat să trăiască în compromisul rezultat. Cine îndrăznește să-i acuze? Societatea s-a scindat treptat din ce în ce mai mult, până când a ajuns să viețuiască într-un război continu și dus în absurd pe absolut orice se petrece sau nu, la noi sau aiurea.

Victoriile de etapă au fost și ele viciate de compromis. Schimbările de regim au demonstrat mai mult incapacitatea celor care erau priviți ca alternativă și au provocat și mai multă deznădejde și frustrare celor care se mai încăpățânau sau refuzau să creadă că asta este tot ce poate oferi România. Tinerii de viitor și cei mai buni meseriași din domeniile lor s-au plictisit sau au obosit să își irosească viața și au plecat. Cei rămași și-au strigat frustrarea în piață: „Toate partidele, aceeași mizerie!“. Culmea, astăzi ei sunt blamați pentru „neimplicare“. Nu s-a înțeles și din nou am băgat gunoiul sub preș. Nu au spus că nu are sens, ci au spus că nu se mai poate așa. Că vor altceva. Că nu-i mai vor, din nou și din nou, pe cei care au demonstrat că nu sunt în stare decât de eșec repetat. Vor oameni noi. Pentru că ei nu mai vor să piardă vremea. Cum s-a ajuns, de la asta, la ideea că de vină pentru victoria PSD și eșecul electoral al opoziției din 2016 sunt tocmai acei tineri care cereau schimbarea este de studiat. De asemenea, ar merita studiat cum s-au cocoțat pe valul acesta, care se dorea al schimbării, tocmai acele figuri obosite care erau vizate de schimbare. Aproape identic cu 1989.

Și am ajuns aici, astăzi. Unde suntem la 30 de ani de la Revoluție și de la „Duminica Orbului“? Aproape în același loc. Vântul de nebunie bate din nou în România. O nebunie alimentată paranoid de un grup de oameni care și-au pierdut de mult controlul și care au antrenat în demență întreaga țară. Cel puțin în ultimii doi ani au fost depășite toate barierele bunului simț, moralității sau a minimei idei de guvernare. România a devenit o veritabilă corabie a nebunilor care plutește la voia întâmplării. Ce este și mai rău, există certitudinea că cei aflați la cârmă astăzi nu au nici cea mai vagă intenție să își revină. Disperarea și sentimentul de furie este la fel de mare și crește cu fiecare nouă dovadă că nu se caută soluții, ci variante de reprimare a nemulțumirilor.

Dar chiar dacă ne-am întors de unde am plecat, și asta pentru că nu am plecat pe drumul care trebuia, situația este incomparabil mai bună. O mare parte a societății s-a trezit și a constatat că, dacă vrea să schimbe lucrurile, mai întâi trebuie să se implice și să schimbe lucrurile acolo unde se iau deciziile. Adică în politică. S-a văzut ce se întâmplă și cât de primejdios este să fie lăsată în continuare pe mâna unora, dacă, nu ticăloși și hoți, atunci incompetenți sau analfabeți funcționali. Au apărut partide noi capabile să ofere soluțiile pe care le așteptăm de ani buni. Valul istoriei este și el favorabil, căci ofensiva populismului și a cleptocrațiilor, venită pe fondul crizei, și-a pierdut avântul și este în regres. Toate converg spre motive de optimism.

Evident, nu este suficient. Lucrurile nu se schimbă pentru că este nevoie, iar binele nu câștigă pentru că așa este regula universului. Trebuie luptat până la capăt.

Suntem la sfârșitul unui ciclu istroic început acum 30 de ani și avem, din nou, de luat o decizie. Indiferent câte variabile există, și există, în esență, alegerea pe care urmează să o facem pe 26 mai este simplă. La fel de simplă ca în 1990. Fie continuăm spirala nebuniei cu rezultatul că ne afundăm într-o mocirlă, din care nu se știe dacă și cum vom mai ieși, fie o oprim și încercăm altceva. De data asta, nu se poate spune că suntem manipulați, nu vedem realitatea și nu înțelegem mizele.

Fac parte din generația care era prea mică pentru a face revoluția din 1989, deși mulți dintre noi, așa mici cum eram, am participat la ea. Nu înțelegeam mare lucru, dar simțeam că este ceea ce trebuie. Simțeam că asta trebuie să facem și că acolo trebuie să fim. Nu am putut influența cu nimic ceea ce s-a întâmplat atunci și nici nu am putut participa la alegerile din mai 1990. Astăzi însă putem. Și alături de noi trebuie să vină toți cei care vor să își construiască o viață aici, și nu să caute locuri unde să fugă.

Acum 29 de ani, în „Duminica Orbului“, România a ales o cale greșită, o cale care ne-a costat pe toți scump. Tot într-o duminică din mai, pe 26, avem șansa să îndreptăm acea greșeală. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22