Andrei Marga, un avatar al Suzanei Gâdea

Institutul Cultural Român a devenit, sub conducerea lui Marga, propria sa parodie.

Nici nu se uscase bine cerneala pe articolele din presă care arătau negru pe alb caracterul fictiv şi în afara legii al concursurilor de la ICR, când, probabil excedat şi de schimbul de replici cu Titus Corlăţean (ca­re i-a amintit, deşi tardiv, că posturile sunt blocate în sec­torul public de acum 2 ani şi deci valoarea legală a acestor concursuri este egală cu ade­vărul istoric al tăbliţelor da­ci­ce de la Tartaria), domnul An­drei Marga a cedat nervos. Este singura explicaţie ra­ţio­nală pentru comunicatul de săptămâna trecută, care a lăsat în urmă o stu­pefacţie generală. Într-un stil demn de în­fierările din Consiliul Culturii şi Educaţiei So­cialiste în perioada de glorie a Suzănicăi Gâ­dea sau de România Mare a anilor ‘90, pe lân­gă mai vechile răfuieli cu Vladimir Tismă­nea­nu, Corina Şuteu sau Katia Dănilă, comu­ni­catul publicat pe site-ul ICR sare din senin la gâtul unor persoane ca Mihai Chirilov, Maria Răducanu, Marius Chivu sau „familia Per­jovschi, soţ şi soţie“, ca să fie clar că rău­fă­cătorii acţionează în clan. Acestora li se re­pro­şează că sunt nişte îmbuibaţi din banul public şi nu fac parte dintre „principalii creatori ai României din artă, ştiinţă şi literatură“. Deşi acuzaţiile de decadenţă, cosmopolitism şi artă cu origini nesănătoase nu apar mot-à-mot în comunicat, ele sunt subînţelese, căci „sunt cazuri care atestă fără putință de tăgadă irosirea de resurse pe activități super­ficiale, pe alocuri derizorii“. În final, cei amintiţi sunt ave­r­tizaţi că demascarea nu se va opri aici, căci, ameninţă co­municatul, „vom reveni cu amănunte“. Până atunci, poate află şi Andrei Marga că Dan şi Lia Perjovschi vor fi re­compensaţi în martie cu Premiul Prinţesa Margriet al Fundaţiei Culturale Europene, acor­dat acelor artişti „a căror creaţie poate face într-adevăr diferenţa în cadrul societăţilor eu­ropene“.

Dincolo de întrebarea cum e posibil să publici un asemenea text pe site-ul unei instituţii pu­blice în anul 2013, se pare că principala vină a celor expuşi astfel oprobriului public este semnarea unei petiţii către Senatul României prin care se cere demisia lui Andrei Marga din fruntea ICR pentru abuz de putere, încălcarea repetată a legii (demiterile, organizarea ile­ga­lă și trucarea concursurilor de angajare etc.), fals în acte publice, declarații mincinoase și incompetență managerială, fiecare dintre aceste acuzaţii fiind însoţită de dovezi.

În vreme ce demasca îmbuibaţii din banii pu­blici, domnul Andrei Marga şi-a publicat pro­priul volum, intitulat Cultură, democraţie, mo­dernizare, la Editura ICR. Probabil adeptul ideii că modestia e bună doar pentru oamenii mo­deşti, preşedintele ICR nu i-a lăsat pe alţii să-i evalueze cartea, ci o face chiar el, pe site-ul Institutului. Astfel, suntem informaţi că „Cul­tura este forța ce pune în mișcare oamenii în diferite comunități, pe care societatea mo­dernă târzie a descoperit-o. Acesta ar fi un motiv suficient pentru a consacra câteva capitole culturii. Am făcut-o în cărțile mele anterioare, Relativismul și consecințele sale (1998) și Cotitura culturală. Consecințele filo­sofice ale tranziției (2005), ce au fost la ori­gine prelegeri universitare, mai recent, la uni­versitățile din München și Viena, și au deja va­riante în engleză, respectiv germană. Am abor­dat cultura, de asemenea, în volumul Diagnoze, articole și eseuri (2008)“.

Deloc impresionată de această laudatio a pro­priei opere, presa a început să se întrebe cum e posibil să-ţi publici volumul la instituţia pe care o conduci. Atunci, ICR a revenit public cu nişte precizări prin care a căzut din lac în puţ, dar nu-i nimic, a devenit deja o obiş­nu­inţă. Astfel, volumul margian ar fi fost pu­bli­cat ca un manual util adresat celor care lu­crează sau colaborează cu ICR şi are un „vă­dit scop promoţional pentru instituţie“. Care va să zică, e vorba de un îndrumar, fără de care cei care au de-a face cu Institutul nu
s-ar putea descurca în hăţişul culturii în relaţia ei cu „democratizarea, modernizarea şi dez­voltarea apartenenţei europene“.

Între timp, ICR a dat publicităţii un document numit ditirambic Programe-cadru pentru stra­tegia institutelor culturale româneşti din stră­inătate pentru anul în curs, care pare, de ase­menea, posedat de spiritul tovarăşei Gâdea. Pentru stoicii care reuşesc să treacă de limba de lemn a primelor paragrafe, aflăm că vor ur­ma proiecte ca „expoziție itinerantă Aventura istorică a aurului dacic: descoperiri recente“ sau „expoziția itinerantă Valorile culturale tradiționale în România, cu ilustrații plastice și muzicale“. Şi, ca să rupem gura târgului in­ternaţional, ICR mai anunţă, cu mândrie, pu­bli­carea în limba franceză a romanului lui Eu­gen Barbu, Groapa.

Un lucru devine limpede: ICR a devenit, sub con­ducerea lui Marga, propria sa parodie. //