Avocatul Copilului în România: moft sau necesitate?

Madalina Schiopu 15.01.2013

De același autor

În contextul românesc, apariţia unei instituţii numite Avocatul Copilului pare un moft şi un lux: la ce ne mai trebuie, când în ultima vreme nu e prea clar cu ce se ocupă nici măcar Avocatul Poporului?

Totuşi, o asemenea instituţie independentă, care supraveghează şi se implică în apărarea drepturilor copilului, există în majoritatea ţărilor europene, sub diverse titulaturi şi formule, unul dintre exemplele de succes fiind cel polonez. Societatea civilă a propus înfiinţarea acestei instituţii de peste un deceniu, deocamdată fără succes.

În peste 40 de ţări europene – spune Mi­ha­ela Manole, coordonator de proiecte la Asociaţia Salvaţi Copiii – putem întâlni o instituţie numită Avocatul Copilului, cu mici diferenţe de titulatură, cum ar fi cea de „comisar“ (aici fiind incluse şi te­ri­to­riile autonome sau fe­de­ra­lizate – de exemplu, în Ma­rea Britanie există atât în Anglia, cât şi în Scoţia, Ţara Galilor etc.). Avocaţii Co­pi­lului sunt cuprinşi şi într-o reţea europeană a ins­titu­ţi­i­lor de acest tip. „Avocatul Copilului trebuie să aibă un mandat care este stabilit printr-o lege naţională şi are nevoie de personal care să-l asiste în îndeplinirea mandatului său. În limbaj obişnuit, termenul de Avo­cat al Copilului nu se referă doar la per­soana numită în acea funcţie, ci şi la bi­roul Avocatului Copilului“ – se arată în demersul Asociaţiei Salvaţi Copiii pentru înfiinţarea instituţiei.

Cu atribuţii asemănătoare ombudsman-ului, Avocatul Copilului se ocupă exclusiv de drepturile, libertăţile şi protecţia celor mici. El poate interveni, de exemplu, spu­nându-şi părerea în Legislativ în acele pro­iecte de legi care privesc copiii, de ase­menea, poate cere socoteală altor instituţii ale statului în legătură cu măsurile luate de acestea. În Polonia, unde această ins­tituţie există încă din anul 2000, Avocatul Copilului poate interveni în procese în care sunt implicaţi copiii, având atribuţii similare celor ale unui procuror, poate pre­zenta cazuri şi îşi poate expune opinia în faţa Curţii Supreme de Justiţie şi a Curţii Constituţionale. Marek Michalak, care de­ţine această funcţie în statul polonez, afir­mă că, mai important chiar decât pre­ro­gativele sale speciale, Avocatul Copilului poate schimba mentalităţi. Astfel, în urma adoptării legii poloneze care interzice pe­deapsa corporală asupra copiilor, numărul polonezilor care cred că aceasta constituie o metodă acceptabilă în educaţia celor mici a scăzut cu 10%, în numai 2 ani.

 

Demersurile societăţii civile

Asociaţia Salvaţi Copiii a promovat ideea înfiinţării instituţiei Avocatul Copilului în România încă din anul 2001, publicând bro­şuri pe această temă, organizând dezbateri şi întâlniri cu factorii decizionali în do­meniu. De ce este nevoie de o astfel de instituţie când există şi structuri la nivelul guvernului care se ocupă de copii, cum ar fi Departamentul pentru Protecţia Co­pi­lu­lui din cadrul Ministerului Muncii? „Pri­ma calitate a Avocatului Copilului este in­dependenţa sa, faptul că este o struc­tură separată de guvern şi poate astfel monitoriza, de pe poziţii independente, ac­tivitatea altor instituţii ale statului în privinţa copiilor“ – afirmă Mihaela Ma­nole. „Acesta ar fi garanţia unor evaluări obiective, fiindcă, oricâte eforturi s-ar face la nivel guvernamental, atunci când eşti implicat devii, vrând-nevrând, su­biectiv. Noi suntem de părere că, dacă nu avem o astfel de instituţie, deşi ea ar fi ideală pentru protecţia drepturilor copiilor, atunci ar fi necesară cel puţin o structură care să se afle direct în subordinea şi sub coordonarea pre­mie­rului. Şi aceasta fiindcă actualul departament, aflat acum în subordinea Mi­nisterului Muncii, nu poa­te coordona toate pro­ble­mele care îi privesc pe co­pii. De exemplu, sunt aspecte legate de justiţie sau de sănătate care nu pot fi acoperite, oricâtă bunăvoinţă ar exista, de către Departamentul pentru Protecţia Copilului“.

 

De ce a fost respins proiectul de lege românesc

În acest moment, în România există un adjunct al Avocatului Poporului care aco­peră domeniile „drepturile copilului, ale familiei, tinerilor, pensionarilor, per­soa­nelor cu handicap“, conform titulaturii de pe site-ul Avocatului Poporului. Or­ga­nizaţiile nonguvernamentale au atras aten­ţia că aceste atribuţii sunt prea cuprin­ză­toare şi generale pentru ca misiunea aces­tuia să devină eficientă. Încă din 2011, în parlament a fost propus un proiect de lege al Robertei Anastase, susţinut şi de preşedintele de atunci al Senatului, Mircea Geoană, prin care să fie instituită ti­tu­la­tura de Avocat al Copilului pentru unul dintre adjuncţii Avocatului Poporului. Ce­ea ce ar fi însemnat mai puţin decât legile similare europene, unde Avocatul Co­pi­lului este, în general, o instituţie separată, dar, oricum, un pas înainte în context românesc.

După ce a trecut de Camera Deputaţilor, pro­iectul de lege a fost respins însă în 2012 de senat, după un raport negativ al Comisiei juridice. Motivul respingerii este cel puţin rizibil: pasămite, înfiinţarea Avo­catului Copilului ar crea discriminări faţă de... ceilalţi adjuncţi ai Avocatului Po­porului. Motivaţia Comisiei Juridice din 14 iunie 2012 sună astfel (o reproducem mai cu seamă pentru mostra de umor in­vo­luntar-absurd al discriminării între om­budsmani): „Iniţiativa legislativă a fost dezbătută pe parcursul mai multor şe­dinţe. În cadrul dezbaterii, membrii Co­misiei juridice nu au susţinut această pro­punere legislativă. Argumentele adu­se se referă la faptul că această pro­pu­nere legislativă este susceptibilă de a ri­dica aspecte de neconstituţionalitate, în­trucât Constituţia României consacră uni­citatea instituţională a Avocatului Po­po­rului. De asemenea, normele propuse prin proiect, aşa cum sunt redactate, exced cadrul legal existent, deoarece scopul acestei autorităţi este de a apăra drep­turile şi libertăţile persoanelor fizice în ra­porturile acestora cu autorităţile pu­blice şi nu de a desfăşura activităţi de protecţie şi asistenţă a copilului, aceste atribuţii fiind de competenţa altor ins­ti­tuţii publice. De altfel, potrivit pre­ve­de­rilor art. 13 alin. 2 din Legea nr. 35/1997, adjuncţii Avocatului Poporului pot exer­cita aceste atribuţii numai în situaţia în care acestea le sunt delegate de către Avo­catul Poporului. Instituirea titulaturii Avocatul Copilului, propusă pentru unul dintre adjuncţii Avocatului Poporului, ar crea discriminări în raport cu ceilalţi adjuncţi, prevăzuţi la art. 10 din lege, în­călcând astfel art. 16 din Constituţie, ca­re consacră principiul egalităţii în drep­turi“.

Astfel, în şedinţa din 21 iunie 2012, Se­natul a respins, cu 60 de voturi împotrivă, proiectul de lege.

 

Tăcerea de după schimbarea politică

În iulie 2011, odată cu propunerea le­gis­lativă, Salvaţi Copiii a dat publicităţii un alt raport în legătură cu necesitatea în­fiinţării acestei instituţii. La dezbatere a participat şi Avocatul Poporului din acea perioadă, Gheorghe Iancu, care a susţinut din toate puterile iniţiativa, inclusiv prin luări de poziţii publice. „Gheorghe Iancu a venit la rândul său cu propuneri în privinţa proiectului de lege, a fost în mod repetat un susţinător al demersului nostru. N-am sesizat încă nici o ati­tu­dine asemănătoare din partea noului Avocat al Poporului“, spune Mihaela Ma­nole. Aşa cum ştim, în urma schimbărilor în lanţ care au decapitat o parte a ins­tituţiilor statului în iulie 2012, Gheorghe Iancu a fost înlăturat printr-o lovitură de forţă parlamentară şi a fost înlocuit cu o persoană care ocupă doar formal această funcţie, Valer Dorneanu. De atunci, din zona autorităţilor publice nu s-a mai auzit nimic în legătură cu Avocatul Copilului sau vreo instituţie asemănătoare. Probabil ar fi fost prea mult să beneficiem de încă o instituţie independentă, când Avocatul Poporului însuşi a fost transformat într-o marionetă politică.

Comitetul pentru Drepturile Copilului al Organizaţiei Naţiunilor Unite, în raportul privind România, a recomandat încă din 2009 ca ţara noastră să înfiinţeze un om­budsman pentru copii. De asemenea, în Re­ţeaua Europeană a Avocaţilor Copilul­ui (ENOC), înfiinţată în 1997, România poate participa doar ca observator, dat fi­ind că nu avem o instituţie separată cu această mi­siune.

Organizaţiile nonguvernamentale din do­meniu, în special Salvaţi Copiii, continuă însă să spere că, până la urmă, pro­pu­nerile lor vor avea succes. Între timp, la Congresul Internaţional pentru Drep­tu­rile Copilului, care a avut loc pe 4-6 de­cembrie 2012 la Varşovia, a fost adoptată o declaraţie care cere ca această instituţie să fie creată în fiecare ţară semnatară a Convenţiei Internaţionale a Drepturilor Copilului. Primele persoane care au sem­nat-o au fost preşedintele Republicii Po­lone şi preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului Polonez. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2023 Revista 22