De același autor
Pe 29 iulie, pentru prima oară în viaţă, am decis să particip ca observator independent la un proces electoral. Mi-am dat seama de ce – vorba clasicului – democraţia este insuportabilă, dar nu cunoaştem, până astăzi, un sistem de guvernare mai bun. Înseamnă rutină, atenţie, oboseală – şi ar fi putut să însemne şi bucurie, şi solidaritate. N-a fost să fie.
Am văzut, cu ochii mei, ceea ce Havel numea puterea celor fără de putere. Nu au fost numai alegători dubioşi pe liste suplimentare şi urne mobile chemate spre seară. Au fost şi situaţii care m-au mişcat.
O tânără care a venit în scaunul cu rotile. Femei cu copii de câteva luni în braţe. Tineri de 18 ani, mărturisind că sunt emoţionaţi de primul lor vot. Cupluri de bătrâni de peste 80 de ani care se sprijineau reciproc spre cabina de vot. Îndrăgostiţi care-şi surâdeau peste urnă. Multe familii venite în grup, de la bunici la nepoţi.
În mod normal, toate astea m-ar fi bucurat. Era o întâlnire cu compatrioţii mei în momentul de demnitate în care se exprimă în calitatea lor de cetăţeni. Dovada că fiecare om contează. Dacă ar fi fost nişte alegeri normale, aş fi simţit faţă de ei solidaritate şi sentimentul că nu suntem nişte insule izolate, că aparţinem aceleiaşi comunităţi, aceleiaşi naţiuni. Le-aş fi împărtăşit entuziasmul.
Dar toată această potenţială bucurie mi-a fost întunecată de ceea ce ştiam: concetăţenii mei sunt chemaţi să valideze o farsă. Cineva le foloseşte cu ticăloşie buna-credinţă, dorinţa lor să vină să voteze în scaunul cu rotile, în baston, cu copiii nou-născuţi, cu nepoţii. Puterea celor fără de putere a fost transformată într-o mascaradă cinică.
I-am urât pe cei care mi-au răpit o zi ce ar fi putut să fie altfel.
