De același autor
Cursul de la Sorbona era consacrat progreselor înregistrate de fizică în domeniul electricităţii. Cu câteva luni înainte survenise moartea tragică a soţului ei, şeful catedrei de fizică, create special pentru el. După moartea lui, Facultatea de Ştiinţe Exacte de la Sorbona căuta pe cineva demn să-i ia locul lui Pierre Curie. Dacă decizia s-ar fi luat pe criterii de competenţă şi volum al activităţii ştiinţifice, şefia catedrei ar fi trebuit să-i revină Mariei Skłodowska. Pentru că era, împreună cu soţul său, laureată a Premiului Nobel şi una dintre cele mai mari femei de ştiinţă din Europa. Dar era, în acelaşi timp, femeie, deci o specie inferioară de om. Niciodată, nicio femeie nu fusese şef de catedră şi nu susţinuse prelegeri la Sorbona. Ar fi însemnat să se producă o schimbare civilizaţională. Aşadar, comisia, formată din patru eminenţi profesori, a decis ca şefia catedrei să nu fie încredinţată nimănui, în schimb sarcinile să-i revină Mariei. Oficial, funcţia ei se numea „chargé de cours“. Primea, deci, munca, fără a avea poziţia şi prestigiul oferite de statutul de şef de catedră.
Maria Skłodowska-Curie a preluat liniştită sarcinile, împăcându-se cu faptul că nu avea o funcţie cu prestigiu. Era obişnuită cu modul în care erau tratate femeile care nu corespundeau stereotipului denumit „rolul natural“. Aproape toată viaţa lucrase „cu soţul“, fără a avea un post propriu sau privilegii, ca o modestă, dar incredibil de harnică asistentă. Pentru că era femeie.
La momentul sosirii Mariei în Franţa, cuvântul „studentă“ („une étudiante“) însemna „amanta unui student“ şi tinerele aflate în studenţescul Quartier Latin chiar aşa erau tratate. La Sorbona au început să fie primite femei în anul 1867, adică după 610 ani de la înfiinţare. Franţuzoaicelor le era foarte greu să intre aici fie din cauza stereotipurilor asociate „menirii femeii“, fie din cauză că nu aveau nivelul de educaţie corespunzător pentru a putea fi admise la studii. Abia în anul 1880 fusese adoptată în Franţa legea datorită căreia fetele puteau să urmeze o şcoală medie. Chiar şi aşa, programele de studiu ale fetelor şi băieţilor erau mult diferite: băieţii învăţau în liceu fizica, biologia, latina şi greaca, a căror cunoaştere era cerută la examenele de bacalaureat ce dădeau dreptul de a candida pentru un loc la o şcoală de studii superioare. În schimb, fetelor din proaspăt înfiinţatele şcoli medii li se predau mai ales lecţii practice, unde erau pregătite pentru a şti cum se administrează o gospodărie. Au trecut 57 de ani până când liceele de fete au adoptat aceeaşi programă de instruire ca şi cele de băieţi.
În Polonia, Maria Skłodowska-Curie era mai bine pregătită pentru studii decât colegele ei din Franţa. Dar în ţară nu putea să studieze, deoarece aici femeile nu erau acceptate la nici o universitate. Prima studentă a păşit pragul Universităţii Jagiellone în 1894, la 530 de ani de la înfiinţare.
Aşadar, Skłodowska făcea parte din grupul elitist al studentelor străine, supuse diverselor presiuni. Opiniei publice îi era greu să accepte că o femeie poate fi şi altceva decât soţie, mamă şi, eventual, prostituată. Studentele erau expuse bătăii de joc şi vulgarităţilor. Era nevoie de o voinţă ieşită din comun pentru a rezista în această lume a bărbaţilor.
Dar rezistau. Atunci când sora mai mare a Mariei, Bronisława, intrase la medicină, aici studiau deja 215 fete (din totalul de circa 10.000 de studenţi). În 1893, când Maria îşi lua licenţa în ştiinţe exacte, era una dintre cele două studente din toată universitatea care reuşiseră această performanţă. În 1894, când şi-a luat licenţa în matematică, erau în total cinci. Când a început să ţină cursuri la Sorbona – era singura. 30 de ani mai târziu, la Sorbona erau deja şase femei ce ţineau cursuri, dintre care la ştiinţe exacte – două. Şi nu pentru că nu existau femei cultivate şi competente, ci pentru că organele de conducere ale Sorbonei nu tolerau femeile.
Atunci când Maria Skłodowska-Curie a primit primul Nobel, s-a scris despre ea că era „un colaborator dedicat al soţului său“, că „îl ajută cu devotament“, că „aţâţă în el focul sacru dacă observă că începe să se stingă“ şi că domnul Curie fusese atât de „galant să împartă cu soţia onorurile pentru descoperirea sa“. Fiindcă ea nu avea cum să aibă propriile realizări ştiinţifice. Pentru că era femeie.
Cu siguranţă, acesta este motivul pentru care, după moartea soţului, chiar dacă avea o relaţie cu Paul Langevin în care se implica foarte mult, Maria se aruncă în vârtejul muncii. Publică, cercetează şi experimentează foarte mult, devenind o autoritate în domeniul radioactivităţii. Este preşedintele Comisiei Internaţionale a Radiului şi membru al Societăţii Americane de Filosofie. Este animată, pe lângă pasiunea ştiinţifică, de nevoia de a dovedi lumii întregi că era mai mult decât simpla asistentă a soţului său. Nu luptă doar în domeniul ştiinţific, ci luptă şi pentru poziţii care până atunci le fuseseră rezervate numai bărbaţilor.
La patru ani de la prima prelegere a Mariei la Sorbona, moare cunoscutul fizician, membru al Academiei Franceze de Ştiinţe, Désiré Gernez. Locul lui trebuia ocupat de o persoană eminentă. În Franţa trăiau la momentul respectiv trei laureaţi a Premiului Nobel, dintre care doi erau deja academicieni. Candidatura Mariei, care în afară de Nobel mai era şi membră a numeroase academii din străinătate (Suedia, Olanda, Cehia, Polonia, Rusia), era cumva de la sine înţeleasă. Dacă n-ar fi fost femeie.
Contracandidatul ei este Eduard Branly, angajat al Institutului Catolic, descoperitorul coherorului, respectiv al aparatului care, „transformat“ de Marconi, a devenit receptorul radiocomunicaţiei fără fir (Marconi a primit Premiul Nobel pentru această descoperire, lucru pe care naţionaliştii francezi nu l-au putut accepta niciodată). Candidatura lui Branly este puternic susţinută de fracţiunea conservator-clericală a Academiei şi de toată presa de dreapta. Dar nu realizările ştiinţifice ale celor doi candidaţi făceau obiectul dezbaterilor din media şi din saloanele franţuzeşti, ci problema sexului. Argumente în favoarea candidaturii Mariei Skłodowska-Curie erau realizările sale ştiinţifice, împotrivă – faptul că era femeie.
În dezbaterea urmărită de întregul Paris, se invocă mai multe argumente. Primul, reluat în diverse formulări, este că „în toată îndelungata tradiţie a Academiei“ membrii au fost bărbaţi şi acest lucru nu trebuie schimbat („întemeietorii nu au avut niciodată intenţia să admită femei în rândul nostru, pentru că asta ar putea afecta unitatea acestui organ de elită“ – spunea membrul Academiei, al Departamentului de Ştiinţe Morale şi Politice, E. Lavasseur). Să ne amintim că Academia Franceză fusese înfiinţată de cardinalul Richelieu şi că, în 200 de ani de existenţă, aici nu fusese acceptată nici o femeie (deşi fuseseră depuse cel puţin trei candidaturi).
Cel de-al doilea argument era că, prin alegerea unei femei, ar fi fost afectată ordinea socială prin inversarea rolurilor naturale. Le Figaro scria: „Ce preferaţi, scumpe doamne? Doriţi să vă păstraţi privilegiile şi să continuaţi să beneficiaţi de grija bărbaţilor sau preferaţi să aveţi aceleaşi drepturi şi să le deveniţi adversari?“.
Erau şi femei care se pronunţau împotriva candidaturii Mariei Skłodowska (oare de ce nu ne miră!). Louise Regnier, scriitoare şi o obişnuită a saloanelor, scria: „Nu putem să considerăm că femeile sunt egalele bărbaţilor. Cu cât suntem mai diferite de ei, cu atât suntem mai aproape de adevărata noastră natură. Egala bărbatului?! Doar rostindu-le, aceste cuvinte sunt înspăimântătoare (...) Femeile să nu se aştepte că, prin îndeplinirea unor ambiţii tipic masculine, vor găsi satisfacţia. Femeile au fost create doar pentru iubire... Talentul lor se datorează dragostei şi maternităţii (...) Dragi doamne, noi nu avem voie să devenim membre ale Academiei“. Femeia ar trebui să fie „pasivă precum locuitoarea unui harem şi să se bucure de bunăvoinţa stăpânului său doar pentru că e frumoasă“ (Le Figaro).
Şi se mai scria că, pentru o femeie, are destule premii, privilegii şi un laborator excelent şi – în sfârşit – că este prea tânără şi mai poate aştepta.
Dar unul dintre argumentele cele mai puternice era cel naţional-religios. Publicaţia L´Action française o amesteca pe Maria în scandalul, anacronic din punct de vedere istoric, dar viu în politică, afacerii Dreyfus. Se scria: „Marie Curie contra Branly, Dreyfus contra Branly“ (adică: „străinii, evreii contra catolicilor noştri“). Se scria: „Imbecilii care susţin că afacerea Dreyfus este îngropată să afle: scandalul este încă viu. Este lupta eroică a geniului naţional cu demonul străin care, în fiecare domeniu – literatură, teatru, ştiinţă –, renaşte mereu, în mii de chipuri“. Prin contrast cu francezul, catolicul Branly, Maria era „străină“: poloneză şi, în plus, contra clericilor; iar susţinătorii ei formau „clica întunecată de semiţi şi hughenoţi (...) care vrea să-i alunge pe toţi cei care nu gândesc la fel ca ei, nu simt la fel ca ei, care au curajul să nu se lepede de Dumnezeu, să nu jignească Roma, să meargă la slujbă şi să-şi educe copiii în spirit creştinesc“ (L´Action française, 23 ianuarie 1911).
În ochii opiniei publice cu convingeri de dreapta, Maria Skłodowska-Curie nu era doar femeia care se comporta împotriva firii, ci şi „demonul străin“, duşman al Bisericii Catolice. Într-adevăr, Maria Skłodowska era indiferentă din punct de vedere religios, la fel ca tatăl ei, bărbaţii cu care fusese, copiii şi prietenii săi. Cât a durat controversa faţă de candidatura pentru Academie, fusese susţinută de publicaţiile progresiste precum L´Humanité şi de feministe. Asta nu înseamnă că Skłodowska avea convingeri de stânga sau că era o feministă activă (deşi timp de mulţi ani a fost prietenă cu sufrageta irlandeză, fiziciana Hertha Ayrton). Însă ani buni fusese supusă tuturor opresiunilor cu care luptă de secole feministele, pentru ca femeia să nu mai fie tratată ca o specie inferioară de om.
Candidatura pentru intrarea în Academie nu i-a fost acceptată. Dreapta se bucura de „înfrângerea lui Dreyfus“ şi de victoria unui catolic naţional adevărat. În biografia mamei sale, Ewa Curie afirmă că Maria nu a fost afectată de asta, pentru că, mai mult decât la onoruri, ţinea la respectul prietenilor, „cea mai bună academie“. Cu siguranţă, tot scandalul din jurul candidaturii a făcut-o mai puternică. Căci trebuie să fi fost foarte puternică dacă a îndurat ceea ce abia urma să i se întâmple.
Vestea sosită de la Stockholm privind acordarea celui de al doilea Premiu Nobel Mariei Skłodowska-Curie, o decizie fără precedent, este trecută sub tăcere de presa franceză. Pentru că, în acea perioadă, Maria Curie era protagonista unuia dintre cele mai mari scandaluri morale. Aventura pe care o avea cu Paul Langevin este făcută publică de soţia acestuia, care intrase în posesia scrisorilor celor doi amanţi. Scrisorile sunt publicate.
Dreapta are în mână toate argumentele pentru a o denigra pe Maria fără nici o reţinere. Acum nu mai e doar o persoană „de altă rasă“, nu e doar feministă şi femeie emancipată (cuvântul avea atunci un sens şi mai peiorativ decât azi), nu numai o imorală şi dispreţuitoare a tradiţiei, mai ales a sfintei familii franceze, ci a devenit unul dintre străinii care „ţin Franţa într-o încleştare ucigaşă, care o jefuiesc, o întinează şi o profanează“ – scria un jurnalist al L´Oeuvre (23 noiembrie 1911). În Consiliul de Miniştri francez urma, se pare, să se discute decretul care ar fi obligat-o pe Maria Skłodowska să părăsească Franţa. În acelaşi timp, de la Stockholm soseşte rugămintea ca, dat fiind scandalul în care este implicată, Maria Curie să nu îşi ridice Premiul Nobel până când nu va fi complet absolvită de acuzaţii.
Merită ştiut că, în acea perioadă, în Franţa era în vigoare Codul lui Napoleon, conform căruia femeia necredincioasă putea primi până la trei ani de închisoare, în schimb bărbatul necredincios risca cel mult o mică amendă şi asta numai dacă şi-ar fi adus amanta în patul conjugal. Această dublă moralitate a sancţiunilor juridice era prezentă în aproape toate ţările europene.
Maria Skłodowska-Curie este revoltată de rugămintea Academiei. Le scrie membrilor acesteia: „Premiul mi-a fost acordat pentru descoperirea poloniului şi a radiului. Consider că nu este nici o legătură între activitatea mea ştiinţifică şi viaţa mea privată (…) Nu sunt de acord din principiu cu opinia că jignirile şi defăimarea pot influenţa aprecierea valorii activităţii ştiinţifice“. Merge la Stockholm. Se desparte de Langevin (care-şi găseşte o amantă mai puţin cunoscută). Se îmbolnăveşte. Apoi renaşte şi se aruncă în vârtejul activităţilor. Nu doar ştiinţifice. Împreună cu fiica sa, Irena, activează în timpul primului război mondial în spatele frontului, făcând radiografii soldaţilor răniţi, într-un vehicul gândit de ea.
După cum afirma, în timp de război, până şi oamenii de ştiinţă trebuie să se descurce. Şi s-a descurcat... în orice situaţie. Pentru că era femeie.
Inspirat din: S. Quinn, Viaţa Mariei Curie, Varşovia, 1997; F. Giroud, Maria Skłodowska-Curie, Varşovia, 1987
Traducerea de NICOLETA NEGREANU
