De același autor
În Franța, Le Rassemblement National (Front Național) a obținut 31,37% din voturi. În Italia, partidul șefei guvernului, Giorgia Meloni, Fratelli d’Italia (Frații Italiei) se mândrește cu 28,9%, în Austria, peste 25% din voturi sunt obținute de Freiheitliche Partei Österreichs (Partidul Liberal din Österreich) iar vecina ei, Germania, care, chiar dacă a votat mai mult pentru CDU/CSU, a preferat totuși și vizibilitatea partidului de extremă dreapta Alternative für Deutschland (Alternativa pentru Germania), asigurându-i 15,89% din voturi, ocupând astfel locul doi. Viktor Orbán rămâne și el preferat în Ungaria, iar în Belgia, 14,5% din voturi merg spre Vlaams Belang.
Prezența extremei drepte suscită pentru mulți dintre noi neliniște, frică, revoltă, mai ales pentru că, din punct de vedere istoric, e frecvent asociată cu nazismul, cu Italia lui Mussolini, Spania lui Franco, care automat se traduce prin război, genocid, oprimare, xenofobie. Nu trebuie însă neglijat pericolul extremei stângi, care, chiar dacă se deosebește de extrema dreaptă prin scopurile ei, era cunoscută ca folosind metode asemănătoare, precum coerciția, persecuția politică, suprimarea opoziției, politici expansioniste agresive, toate pentru a-și hrăni zelul ideologic.
Discursul politic contemporan se redefinește, mai ales în spațiul public. Adepții partidului în cauză evită etichetarea propriului partid ca extremist, deoarece convingerile lor referitoare la simțul dreptății, echitatea promovată de partid, s-ar putea izbi de dovezi de extremism. Faptul că extremismul e asociat cu rigiditatea ideologică transmite o imagine negativă pentru că împiedică progresul, inovarea, bunăstarea societății. Aceasta amenință atât identitatea partidului, cât și a adepților săi. În schimb, percepția că opozantul e extremist e amplificată, în scopul de a propaga iraționalitatea gândirii sale, la fel și convingerea că opozantul e cel care încurajează intoleranța, şi justificarea violenței, polarizarea societală.
Cum putem să ne dăm totuşi seama dacă un partid într-adevăr tinde spre extremism?
O caracteristică a fanatismului politic e ceea ce gânditorul american Eric Hoffer numea „credinciosul adevărat”, cel care adoptă o mentalitate de „noi împotriva lor”, manifestând intoleranță față de părerile celuilalt. Intolerantul e atras de soluții simpliste la probleme și situații complexe, rezistând moderației și compromisului. E important să observăm retorica unui partid, dacă acesta intenționează să construiască un „dușman” împotriva căruia trebuie luptat, chiar și cu riscul de a-l dezumaniza. Opera lui George Orwell, „1984”, e relevantă în această privință.
Extremismul se mai definește și prin rigiditate ideologică. Hannah Arendt vorbea de un sistem închis de gândire, care nu se adaptează complexității realității, vieții de zi cu zi. Realitatea devine astfel distorsionată, fiind modelată în funcție de narațiunea ideologică, de minciuni, exagerări, manipulări. Putem să măsurăm extremismul unui partid întrebându-ne cât de flexibilă e ideologia sa, dacă s-a schimbat de-a lungul timpului. De exemplu, un partid mai poate fi acuzat de xenofobie dacă susține un control strict privind imigrația, motivația fiind stabilitatea economică și integrarea în societate? Nu e mai ușor pentru opozanți de a califica această politică drept o dovadă de frică de străini? Ori impozitarea progresivă poate fi etichetată întotdeauna ca descurajând productivitatea, meritocrația, competitivitatea economică? Sau e benefică, în sensul că poate finanța sistemul de sănătate, educația, că poate reduce sărăcia?
Violența ori coerciția nu sunt deloc de neglijat când evaluăm extremismul unui partid. Indiferent de cum e situat partidul extremist, la stânga sau la dreapta spectrului politic, adepții săi încurajează folosirea tacticilor de intimidare, vandalism, campanii de hărțuire împotriva opozanților. Dacă țintele extremei drepte sunt de obicei imigranții (ilegali), extrema stângă își îndreaptă agresiunea spre instituțiile statului, guvern, elitele economice. Adesea manifestările acestora duc la distrugerea simbolurilor capitalismului, la coliziuni cu forțele de ordine, pe care grupurile extremiste de stânga deseori le percep ca fiind amenințătoare. Există însă diferite grade de violență. Nu toate partidele considerate extremiste afișează același nivel de violență, acesta rămânând însă un factor decisiv pentru a constata cât de extremist este, de fapt, un partid.
Hannah Arendt zicea că nu gândurile sunt periculoase, ci gândirea însăși. Pentru extremiști, amenințătoare sunt discuțiile critice, autoreflecția, dubiul, iar nu intoleranța față de ceilalți, dogmatismul, violența ori respingerea valorilor democratice. Pentru toți ceilalți, care se distanțează cu adevărat de politicile extremiste, inversul e valabil.
