Flexarea mușchiului moral pe timp de pandemie

Gândirea utilitaristă, „la rece”, neglijează obligațiile și datoriile pe care le avem unii față de alții.

Margareta Hanes 13.04.2021

De același autor

A fi moral presupune sacrificii. Cere efort și de aceea, de multe ori, încercăm să ne eschivăm sau să minimalizăm importanța unei vieți morale. Însă odată cu apariția pandemiei suntem tot mai deseori confruntați cu experimentele de gândire morală. Deciziile etice, a alege între ceea ce se cuvine, ce e bine și ceea ce e greșit pentru noi și societate, devin tot mai actuale. Moralitatea, pentru mulți doar un exercițiu de sofistică și o inutilă flecăreală în lumea reală, e retadusă tot mai vizibil în spațiul public. Îngrădirea libertății versus salvarea vieților umane, cine are prioritate la terapie intensivă în cazul în care spitalele sunt suprasolicitate, ce obligații morale avem ca membri ai societății, toate ne scutură judecățile morale care, la rândul lor, influențează relațiile interumane și conturează societatea în care trăim.

Dilemele etice sunt menite să ne ațâțe conștiința morală și sistemul de valori, să ne probeze intuițiile, emoțiile și rațiunea în situații conflictuale. Ne fac să ne exersăm mușchiul moral, astfel încât să devenim cât mai versați în ale moralității, iar societatea să nu devină vidată de virtuți ori rigidizată într-o conduită (i)morală.

Una dintre cele mai cunoscute dileme e „problema tramvaiului”. A fost discutată inițial de filosoafa Philippa Foot în 1967 cu scopul de a ne face să gândim moral în situații practice. Dilema constă în a ne imagina că suntem vatmanul unui tramvai scăpat de sub control și că suntem puși în situația de a sacrifica (prin neglijare) viața unui om pentru a salva mai multe persoane. Ce am decide? Dacă suntem precum cei aproximativ 90% dintre respondenți, potrivit unor sondaje, am sacrifica o persoană pentru a salva mai mulți oameni, ceea ce denotă o preferință utilitaristă (maximizarea fericirii pentru cât mai mulți). Însă sunt deciziile etice mereu așa tranșante, gândite rațional?

Nu întotdeauna. În acest sens, concludentă e o altă variantă a problemei tramvaiului, descrisă de filosoafa Judith Jarvis Thomson în 1976. Tramvaiul e tot același, scăpat de sub control, însă acum nu mai suntem vatmanul, ci un simplu spectator care trebuie să facă deliberat rău unei persoane pentru a opri tramvaiul și a-i salva pe ceilalți. Cu toate că scenariul moral e același, a sacrifica o persoană pentru a salva viața altora, doar circa 10% dintre respondenți ar sacrifica-o. Acum nu mai suntem confruntați cu dilema de a alege între două rele parțial asemănătoare, ci între a săvârși răul în mod deliberat și a salva viața altor persoane. Cercetările neurologice arată că în acest caz activată e raționarea emoțională, mai degrabă decât cea logică (precum în prima versiune a problemei tramvaiului).

Deciziile morale nu se iau doar pe baza unei deliberări raționale, despovărată de emoții. Acțiunile morale nu pot fi desprinse în totalitate de circumstanțe, cum insistă teoria deontologică a lui Kant. Se pare că apelăm mai deseori la registrul nostru emoțional când dorim să nu cauzăm intenționat răul decât când dorim să oferim ajutor. Philippa Foot subliniază că dacă ar fi să alegem, obligația morală de a nu provoca intenționat un prejudiciu e mult mai importantă.

Conflictele morale sunt argumentate de multe ori pe baza principiului efectului dublu. Introdus prima dată de Thomas de Aquino în Summa Theologica – el nu l-a denumit așa, folosind însă argumentarea – principiul accentuează că există o diferență morală între ceea ce intenționăm să facem și ceea ce permitem sau cauzăm prin acțiunile noastre, adică între ceea ce facem și ceea ce lăsăm să se întâmple. Intenția noastră de a face bine poate duce la un act cu două efecte: efectul bun și efectul rău, acesta din urmă provocat ori permis ca urmare a bunei noastre intenții. Potrivit principiului efectului dublu, acțiunea e permisibilă moral când prejudiciul e un efect secundar al faptei noastre bune și e neintenționat. Nu este acceptabil din punct de vedere moral să intenționăm să facem bine ca să facem și rău sau să intenționăm să facem rău ca să facem și bine, oricât de mare ar fi binele acesta. Efectul bun trebuie să depășească efectul rău, să compenseze răul neintenționat, dar provocat de actul nostru. Binele trebuie să fie vizat direct, răul e indirect.

Pandemia a adus în prim-plan obligația noastră de a alege între restrângerea drepturilor și libertăților noastre sau sacrificarea vieții persoanelor vulnerabile și a celor în vârstă. Dacă am aplica aici răspunsul celor 90% la problema tramvaiului, unele vieți (ale celor vulnerabili şi ale celor în vârstă) ar trebui sacrificate (neglijate) pentru ca majoritatea să se bucure de toate drepturile și libertățile posibile. Sacrificarea vieții persoanelor vulnerabile ar fi un efect rău secundar, neintenționat, dar permis pentru a atinge un bine mai mare, și anume maximizarea fericirii majorității. Mai ales situația tinerilor e adusă în discuție, lunile, anii smulși de pandemie din viața lor, neputința de a merge la petreceri, de a se aduna în grup etc. Un argument ce poate fi însă probabil contracarat de seniori, pentru că, dacă ne axăm pe timpul irosit, nevalorificat, seniorii au mult mai mult de pierdut, deoarece au mai puțini ani înainte decât tinerii, iar prin sacrificarea vieții lor li se taie și puținul pe care îl mai au. Plus că libertatea le-a fost și lor îngrădită.

Gândirea utilitaristă, „la rece”, neglijează obligațiile și datoriile pe care le avem unii față de alții. Confucius ar zice că binele colectiv e prioritar, iar nevoile individuale, secundare. Bunătatea e ceea ce trebuie să ne ghideze comportamentul în societate. Oamenii au însă o latură ambiguă, mereu fluctuând între solitudine și dorința de a aparține, iubire și indiferență, egoism și altruism, iar libertatea noastră de alegere scoate la iveală această ambiguitate. Dorim să fim liberi, dar dorim să trăim și în societate, ce presupune anumite obligații și responsabilități. Simone de Beauvoir vorbea de o etică a ambiguității, unde suntem mereu prinși în această tensiune dintre libertatea noastră și facticitate. Existența și libertatea proprie sunt strâns legate de ale semenilor noștri și de aceea, zicea de Beauvoir, trebuie să tindem spre o etică intersubiectivă, unde libertatea individuală servește atât ca bază a responsabilității noastre față de ceilalți, cât și a libertății lor.

Nu există un cod moral universal pe care fiecare dintre noi să-l putem urma orbește. „Viața în sine nu este nici bună, nici rea”, zicea Montaigne, „ci e locul binelui și al răului în funcție de ceea ce faci.” Dar atât binele, cât și răul au ceva în comun: fragilitatea și valoarea intrinsecă ale fiecărei persoane. Răul încearcă să le ignore, binele să le conștientizeze. Depinde doar de noi cum decidem să alegem și, ca urmare, în ce societate vrem să trăim. //

Margareta Hanes are un doctorat în filozofie politică de la Vrije Universiteit Brussel.

Text publicat în L’Echo

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22