De același autor
Guvernarea unui stat e o artă. Sau, cel puțin, ar trebui să fie. Nu neapărat în sensul unei creații imaginative, care, așa cum zicea Picasso, ne „curăță sufletul de praful vieții zilnice”. Ci în sensul etimologic al cuvântului, arta ca îndemânare, abilitate (din latinul ars). Mai ales situațiile de criză, neprevizibilul evenimentelor cotidiene probează competența șefilor de stat, a politicienilor în general, dibăcia lor de a transcende haosul și a reașeza lucrurile în ordinea lor. Cu cât circumstanțele sunt mai nefavorabile societății, conviețuirii pașnice, iar deznădejdea oamenilor mai mare, cu atât exercițiile politice sunt mai solicitante. Gândirea strategică e adusă în prim-plan, retorica politică, de asemenea.
Un mare cunoscut în ale dedesubturilor politice a fost filozoful renascentist Niccolò Machiavelli. La prima vedere, cuvântul machiavelism trezește ideea unei persoane viclene, perfide, duplicitare, un fariseic, ipocrit pentru care scopul scuză mijloacele. Cardinalul Reginald Pole, în secolul al XVI-lea, chiar zicea că atunci când a citit Principele (Il Principe), a recunoscut un-doi „degetul Satanei“. Amoralitatea pare să transpară din opera diplomatului italian. Însă a fost Machiavelli într-adevăr un adept al tiranismului sau doar a vrut să pună guvernarea statului, comportamentul conducătorilor politici sub lupă, pentru a oferi adevărul în toată realitatea sa? Există ceva ce putem învăța de la el în această perioadă tulbure? Atât liderii politici, cât și noi, în calitate de cetățeni?
Machiavelli a făcut o diferențiere între fortuna și virtù, între neprevăzut, care e în afara controlului nostru, precum apariția pandemiei, și virtù, ingeniozitatea conducătorului politic, eficacitatea, ambiția cu care gerează, atenuează efectele negative ale circumstanțelor imprevizibile. Cu alte cuvinte, realitatea are două părți, ce ni se întâmplă și cum reacționăm la ceea ce ni se întâmplă. Epictet zicea că „nu contează ceea ce ţi se întâmplă, ci cum alegi să reacţionezi”. Machiavelli ar zice că ba da, contează ceea ce ți se întâmplă, dar și cum reacționezi, asta, pentru că ingeniozitatea noastră își trage seva din evenimentele neașteptate. Cu cât situațiile sunt mai imprevizibile, cu atât un conducător politic trebuie să le conștientizeze mai bine pentru a fi cât mai ingenios și eficient în reacțiile sale. Însă, în linia gândirii lui Machiavelli, un adevărat conducător se concentrează pe ceea ce poate schimba ori, mai bine zis, pe ce poate fi schimbat. Unele lucruri sunt, într-adevăr, în afara controlului său, dar el trebuie să știe să facă diferența.
Virtù-ul, așa cum îl folosește Machiavelli, nu are o conotație morală, în sensul unei virtuți morale, ci e înțeles ca un fel de îndrăzneală, tupeism chiar. Nu rareori, un conducător politic afișează un curaj fără scrupule, cu scopul de a-și consolida puterea în stat. Machiavelli este, de fapt, unul dintre primii care ne-au redirecționat privirea politică, de la sfera religiei și moralității creștine, spre o înțelegere realistă, practică a guvernării. Un fel de secularizare a politicii. Politica și etica, activitatea virtuoasă, au fost clar separate, și nu conectate precum la Aristotel, care considera că ambele au în comun eudaimonia, adică binele pe care merită să-l urmărim, atât ca indivizi care doresc să ducă o viață virtuoasă pentru sine (de ex., Aristotel considera contemplația o virtute), cât și ca indivizi care acționează în societate, în scopul atingerii interesului comun, a binelui public, mai nobil decât binele individual.
Faptul că Machiavelli nu promova legile morale nu înseamnă că era împotriva vidării autorității de orice tentă morală. Considera doar că puterea politică, pentru a fi menținută, are nevoie de mai mult decât o propagare a binelui moral. Pentru ca orânduirea socială să fie asigurată, respectarea legii este prioritară. Autoritatea per se nu e suficientă. Pentru respectarea legii, uneori e nevoie de a recurge la forță, or, cel puțin, la amenințarea cu forța, cu pedeapsa. De ce? Pentru că, după spusele lui Machiavelli, oamenii în general sunt ghidați de interesele proprii, egoiste. O abordare asemănătoare teoriei guvernării lui Hobbes, potrivit căreia „omul este lup pentru om”. Poate această privire negativistă asupra naturii umane stă și la baza măsurilor de restricție care sunt impuse pentru oprirea pandemiei. Suntem necinstiți, șmecheri, vicleni, iar frica de pedeapsă ne mai pune în frâu capriciile. Într-o lume machiavelică, frica e cea care determină comportamentul societal. Într-un mod contradictoriu, Machiavelli argumentează că răul, deseori sub forma măsurilor nedrepte, e necesar, dacă prin asta se atinge binele public.
Realitatea e dură, dar e și cea care ne trântește adevărul în față. De aceea, viziunile utopiste nu erau încurajate de Machiavelli. Există pericolul de a interschimba prea des „este” cu „ar trebui să fie” și a aplica soluții prea utopiste la probleme prea realiste.
Însă Machiavelli ne avertizează: nu numai oamenii, cei care sunt conduși, pot fi șireți, ci și conducătorii politici. Puterea politică poate fi abuzată, ideea unui bine comun – manipulată, necesitatea unei opresiuni temporare poate lua forma unei iluzorii libertăți depline în viitor. În acest sens, virtuozitatea politică a cetățenilor constă în a le scoate viclenia la iveală și, ca urmare, a opri viciozitatea manipulării politice.//
Articolul a fost publicat mai întâi în săptămânalul de limbă franceză Le Vif.
