Generalii lui Trump. Devine America un „stat-garnizoană“?

Pe 20 ianuarie, Donald Trump va fi în­ves­tit ca președinte al SUA. Deși era de aș­tep­tat ca apropierea ceremoniei de depunere a jurământului să aducă acceptarea re­zul­tatului votului, dimpotrivă, asistăm la o escaladare a tensiunilor politice și la plan­tarea unor câmpuri mi­nate pentru Administrația Trump. Pe zi ce trece, apar noi temeri și scenarii fa­ta­liste promovate, la nivel glo­bal, de către „o anu­mită parte a presei“. Un asemenea scenariu ca­tas­trofic se referă la faptul că generali în rezervă vor ocupa posturi im­portante în Administrația Trump, ceea ce va duce la construirea unui stat militarist și, implicit, va crește pericolul declanșării unui război. O critică, în acest sens, a pro­gresiștilor, preluată de TomDispatch.com, este făcută de William J. Astore într-un ar­ticol cu titlul Prea mulţi generali strică de­mocraţia.

Pe baza acestor presupuneri, unele centre de putere din România au construit pro­priile scenarii, considerând că vor avea mâ­nă liberă în scoaterea la suprafață a rețelelor de putere bine camuflate până acum câțiva ani. Scopul acestui articol este de a analiza plauzibilitatea unui ase­menea scenariu fatalist și de a estima im­pactul lui pentru România.

Cine sunt generalii lui Trump și ce acuzații li se aduc?

În perioada de tranziție, generalii au de­venit un bazin de recrutare pentru funcții politice civile, printre potențialii candidați regăsindu-se și David Petraeus (pentru De­partamentul de Stat) și Jack Keane (pen­tru Pentagon). Deși au fost vehiculate mai multe nume, până la urmă doar trei ge­nerali au primit posturi cheie: Michael T. Flynn (fost şef al DIA) desemnat pentru funcția de consilier pentru securitate na­ţională, James N. Mattis, supranumit „Mad Dog“ (infanterie marină), în postul de secretar al Pentagonului, şi John F Kelly, numit secretar pentru Homeland Se­curity. Cei trei au fost deja audiați și votați, obstacolul cel mai greu de trecut fiind dispensa pe care trebuia să o obțină Mattis pentru că o lege nu-i permitea să obțină acest post dacă nu are șapte ani de la trecerea în rezervă.

Este adevărat că cei trei ocupă funcții stra­tegice. Acuzațiile aduse de presă se ba­zea­ză pe declarații, pe luarea unor poziții sau pe elemente din biografia personală a ge­neralilor Flynn și Mattis, descrise cu lux de amănunte de media americane și ră­s­tălmăcite de către presa românească. Îi voi lăsa pe alții „să ghicească în cafea“ și mă voi concentra pe o analiză insti­tuțio­nală.

Mai întâi, aș vrea să explic de ce au fost consultați atâția generali în etapa de tran­ziție, ceea ce a creat această temere de mi­litarizare. Cred că este o problemă de con­text politic intern, în special de faptul că o parte din elita republicană s-a opus lui Donald Trump, în timp ce elita militară i-a acordat sprijinul.

Să ne amintim că, în vara anului 2016, o parte din elita politicii externe și de se­curitate din Partidul Republican, pro­fe­sori, analiști și foști oficiali în Ad­mi­nis­trația George W. Bush (în­tre ei Michael V. Hayden, John D. Negroponte, Robert B. Zoellick sau Eliot A. Cohen) au semnat o scri­soare, prin care și-au ex­pri­mat opoziția față de Trump, considerându-l un risc pentru securitatea na­țio­nală și pentru bunăstarea Americii. Însă, în sep­tem­brie 2016, un grup de 88 de generali au trimis, la rândul lor, o scri­soa­re de sprijin pentru Donald Trump, vă­zând în el omul care va corecta cursul po­liticii externe și de securitate. „Curtarea“ generalilor a făcut-o și Hillary Clinton, mai întâi prin discursul generalului John Allen, la Convenția Democratică din iulie 2016, apoi printr-o scrisoare semnată de 95 de generali care a apărut doar la câteva zi­le după scrisoarea celor 88 de generali ce-l sprijineau pe Trump.

Generalii în rezervă au devenit „câmp tac­tic“ pentru campania electorală deoarece armata americană are o foarte bună ima­gine publică, iar „spin-doctors“ specia­li­zați în marketing electoral au captat aceas­tă resursă. Este o enigmă de ce mass-me­dia prezintă pericolul militarismului doar în cazul generalilor lui Trump, deși ge­neralii lui Hillary au fost la fel de nu­me­roși și de activi în campania electorală. Cert este că generalii lui Trump îl vor ajuta în bătălia instituțională.

À propos de bătălia instituțională: Trump s-a anunțat ca un președinte antisistem, ceea ce înseamnă că va trebui să aibă pi­loni de forță împotriva „paraziților“ de pe Wall Street (lobby economic) și „para­ziților“ de pe K-Street (lobby-ul politic), dar și frontul deschis cu o parte din ser­viciile de informații. Abordarea antisistem a lui Trump nu este de tip revoluție, ci se va desfășura în cadrele instituționale ale Constituției americane. Din această pers­pectivă, cea mai importantă problemă insti­tuțională reclamată este cea a me­ca­nismului de control democratic civil.

Ce este controlul democratic civil?

Controlul civil asupra militarilor re­pre­zin­tă un mecanism democratic specific socie­tăților liberale, cu origini în constitu­țio­nalismul și cultura politică americană. Pă­rintele teoriei controlului democratic civil a fost Samuel P. Huntington (The Soldier and the State), paradigma sa fiind „expor­tată“ ca normă comună în NATO, inclusiv în România. Teama de lovituri de stat își are originea în Convenția pentru Consti­tuție (1787), făcând ca SUA să aibă armată permanentă abia în secolul XX. Controlul civil este văzut ca un proces, în care drep­tul de control (oversight) îl au politicienii, pentru că lor li se deleagă puterea, prin ale­geri libere. Acest mecanism este mai complex, realizat printr-un set de pârghii, în care toate cele trei puteri (executivă, legislativă și judecătorească) au câte ceva de spus. Au existat doar trei cazuri în istorie de conflicte ale președintelui ame­rican civil cu generalii: cel al lui Lincoln cu McClellan, Truman cu MacArthur și Obama cu McChrystal. În toate cazurile a prevalat puterea comandantului suprem. Asta nu înseamnă că nu au existat miniștri proveniți dintre generali, după trecerea în rezervă, cazurile lui George Washington, George C. Marshall sau Colin Powell fiind ce­le mai cunoscute. Deci există o temere istorică difuză, dar nu o problemă insti­tuțională pentru ca generalii lui Trump să ocupe funcții în Administrație.

O altă problemă este de natura di­fe­ren­țelor culturale. Dacă militarii sunt preo­cupați de războaie, nu dezvoltă ei oare o cultură militaristă, îndepărtându-se de cultura democratică a societății-mamă? Problema aceasta și-au pus-o sociologii militari care au realizat două cercetări profunde ale diferenței culturale între armată și societate. Prima dintre ele este o cercetare făcută la sfârșitul anilor 1990 sub coordonarea profesorilor Peter Feaver și Richard Kohn, din care rezultă niște diferențe de opinii și atitudini între civili și militari, dar nu de natura unei „pră­păstii“.

A doua cercetare a fost publicată anul trecut la Hoover Institution, unul dintre coautorii studiului Warriors and Citizens fiind, paradoxal, James Mattis. Din con­cluziile studiului rezultă că există opinii divergente, dar și soluții și politici pentru remedierea acestor diferențe. Tot de aici rezultă că militarii sunt mai sceptici la angajarea trupelor în aventuri militare în afara granițelor.

Așadar, avem problema numirii a trei generali rezerviști în posturi ministeriale ale Administrației Trump și acuzația de cre­are a unui stat-garnizoană ce poate adu­ce perspectiva unui război mondial. Din punctul de vedere al tradiției istorice, al precedentului constituțional și legal, există puține șanse de materializare a unui asemenea scenariu. Așa cum arată studiile de sociologie militară, generalii sunt chiar mai reticenți în angajarea propriilor mili­tari în războaie, iar diferențele culturale între militari și civili nu sunt așa de ra­dicale.

Implicații pentru România

Nu îmi doresc să mă lansez în predicții despre evoluția politicii externe și de securitate a SUA. Există, însă, câteva „cons­tante“ în estimări: faptul că Trump are o doză de impredictibilitate în decizii, că este un bun negociator și că va încerca să scoată Wall Street și K-Street în afara jocului, dar va negocia instituțional deci­ziile cu majoritatea republicană din Con­gres și că va încerca să ocolească presa progresistă. Din aceste „semnale slabe“ se pot face, totuși, niște recomandări pentru decidenții români.

În primul rând, numirea celor trei ge­nerali de către Trump în posturi civile nu trebuie să fie un semnal că generalii din fosta Securitate trebuie să clameze poziții în Guvernul României. Dimpotrivă, tre­buie analizat cum funcționează mecanis­mul de control civil în România după scan­dalul „Ghiță Gate“ și el trebuie perfec­ționat. Nu există nicio asemănare de anvergură între generalii de armată Flynn, Mattis, Kelly și generalii de Securitate Iulian Vlad sau Aurel Rogojan.

În al doilea rând, este nevoie de multă atenție la conexiunile informaționale. Este curios cum toată România a susținut-o simbolic pe Hillary Clinton și cum presa, analiștii sau politicienii s-au inspirat și se inspiră doar de la surse gen New York Times, Washington Post, Huffington Post, CNN sau The Guardian. Pare că nu a stu­diat nimeni mecanismul de comunicare prin social media și tweet-politics, folosit de echipa lui Donald Trump în câștigarea alegerilor.

În al treilea rând, se remarcă lipsa de substanță a Parteneriatului strategic ro­mâno-american, în sensul că s-au creat aș­teptări că americanii ne vor apăra, că nu trebuie să investim în autoapărare (cum au făcut polonezii, de exemplu). As­ta ne slăbește puterea de negociere și de descurajare, dacă Trump decide, din mo­tive de interes american, să facă pace cu rușii. Parteneriatul trebuie să treacă din­colo de trimiterea de trupe în Afganistan și de parteneriatul SRI-FBI, construind parteneriate pe orizontală, la nivel aca­de­mic, neguvernamental sau de afaceri.

În ultimul rând, aș propune ca la „aca­demiile de științe ale securității“ să se in­troducă cursuri de înțelegere a negocierii, pentru a-l înțelege pe Trump, și să se scoată cursurile de tip ideologic. Un prim test de înțelegere a direcției de politică globală va fi dat de către Trump și ge­ne­ralii săi imediat, la Davos sau la Con­ferința de la München. Acolo vom vedea cum vor fi tratate problemele globale fierbinți și care este viziunea Ad­mi­nis­tra­ției Trump. Până atunci, cred că e bine să reamintim vorbele lui Nicolae Titulescu: „Pentru o bună politică externă, dați-mi o bună politică internă“.