A murit, oare, Aleksei Navalnîi?

M-am întrebat adesea, în perioada încarcerării lui Aleksei, de după întoarcerea voluntară din Germania, cum a trăit efectiv, ca persoană, cei trei ani ispășiți în sistemul carceral de tip sovietic. Vechea mea admirație față de acest om s-a transformat într-o preocupare tot mai insistentă despre modul concret în care își ducea fiecare zi. Relativ puținele detalii ajunse în spațiul public în acest interval erau sistematic atenuate de jovialitatea incredibilă a condamnatului, care nu pierdea ocazia să-și împungă ironic torționarii, survolând cu zâmbetul pe buze propria tragedie și făcându-i cumva pe susținătorii de pretutindeni să nu se alerteze excesiv cu privire la soarta sa. Lumea contemporană a banalizat în așa măsură răul, limitându-și răgazul de a medita asupra cauzelor lui, încât știrile perio­dice despre pătimirile lui intraseră și ele, cumva, într-un soi de cinică normalitate. De altfel, cu doar două zile înainte de a fi anihilat în Colonia Lupul Polar, deținutul găsea energia să-i dea o replică amuzată judecătorului în fața căruia fusese adus. Știm însă prea bine, dincolo de asemenea secvențe autoironice, cât de departe a mers maltratarea fizică și psihică a lui Aleksei în acești ultimi ani, pentru a intui gradul său de asumare jertfelnică. Încă din 17 ianuarie 2021, când, după luni întregi de comă și terapie intensivă, se repatria pentru a se lăsa arestat, el știa fără niciun dubiu ce îl așteaptă, așa cum știa că vrea să meargă până la capăt. Astfel își începea teribilul urcuș, perfect conștient că tiranul nu îi va acorda nicio șansă de supraviețuire. („Înțeleg foarte bine că, asemenea multor deținuți politici, execut o pedeapsă pe viață, unde sintagma „pe viață” e definită fie de durata vieții mele, fie de durata vieții acestui regim.” ) Și totuși, la doar 45 de ani, să alegi exterminarea, când ai putea-o evita? Părinte a doi adolescenți, activist civic ajuns la notorietatea maximă, recunoscut de Occident ca emblemă a opoziției antitotalitare și îndemnat să părăsească Rusia sub protecție asigurată, alături de familie, eroul alegea frontal moartea. Ce daimon îl îndemna ca, salvat in extremis de la otrăvirea cu Noviciok, să se arunce din nou în gura lupului? Acesta e punctul unde cazul său se singularizează.

Mi-aș dori să știu mai exact dacă, în cei trei ani de încarcerare, Aleksei se ruga în celula de suferință, dacă simțea prezența lui Hristos, dacă își dorea să-L urmeze. Nu avem deocamdată suficiente informații despre credința lui, în afara celor câteva confesiuni făcute cu sobrietate de-a lungul timpului, prin care își mărturisea convertirea de la ateismul militant al tinereții la creștinismul practicant, cu Evanghelia și Psaltirea drept cărți de căpătâi. Cu toate astea, va merita cândva să înțelegem mai bine dacă reziliența dovedită în condițiile condamnării abuzive (la 9 +19 ani de detenție) se explică mai ales prin virtuți morale – curaj, convingeri, stoicism, mental solid – sau dacă a cântărit mai mult trăirea spirituală. Atașamentul martiric. Nădejdea în lucrarea Providenței. „Știu că am dreptate. Nu mă tem de nimic” – declarația făcută chiar la sosirea pe aeroportul din Moscova alătură cele două dimensiuni, de fapt complementare. Pe de o parte, luciditatea filosofică. Pe de alta, împăcarea creștină – esențială în acceptarea neîncruntată a morții. Indiscutabil, toți opozanții regimului putinist au meritul asumării unui crez, al rezistenței și al demnității. Ceea ce îl distinge pe Navalnîi este hotărârea fermă de a nu se salva atunci când ar fi avut ocazia legitimă, chiar onorantă, de a o face. Statura frondei sale băgase spaima în ierarhia de partid și de stat, tocmai prin potențialul jertfelnic – invers proporțional cu fragilitatea biologică. Cel „slab” nu putea decât să continue lupta prin... atitudine, căci nimerise în fundătura urii personale a despotului. Până la urmă, totul a fost un crescendo. Resursele impenetrabile ale lui Aleksei au debusolat autoritățile în așa măsură încât, la momentul campaniei prezidențiale din 2023, condamnatul, ajuns deja piele și os, era transferat într-un penitenciar de maximă siguranță, dincolo de Cercul Polar – o relicvă de toată rușinea a Arhipelagului Gulag. Nu întâmplător, ca maximă umilire, carismaticul personaj public era așezat cot la cot cu cei mai periculoși recidiviști ai societății.

Hedonismul societății moderne îi face pe oameni să se uite chiorâș la orice formă de sacrificiu personal sau de eroism. Tot mai neconcludentă devine diferența dintre sinucidere și sacrificiu, tot mai frecvent cele două moduri de a renunța la propria viață sunt suprapuse. Navalnîi nu a fost și nu va fi nici de acum încolo scutit de asemenea relativizări și nici de bănuiala că ar fi fost mânat de ambiții obscure în demersurile sale. Sinuciderea este păcatul suprem, pentru că echivalează cu deznădejdea absolută față de Iubirea lui Dumnezeu, în vreme ce jertfirea implică dăruirea de sine, în orizontul unei forme de restaurare. Restaurare a unei realități, a unui adevăr, a unei stări de lucruri degradate. Între a-ți lua viața și a-ți da viața diferența e structurală. Abandonul egoist, prin suicid, nu doar că nu lasă nicio urmă creatoare, dar năruie și existențele altora. Sacrificiul, în schimb, rezidește ceea ce părea compromis. Abia după plecarea din lumea aceasta, devine tot mai limpede că Aleksei, precum unii sfinți, își cunoscuse sfârșitul – învățând simultan să nu îi fie frică, să nu regrete nimic, să fie convins că totul are un rost dacă nevoința se răsfrânge asupra celorlalți. Cine va ști vreodată, cu adevărat, cum și-a dus crucea? Cum și-a trăit acest om, încă tânăr, setea de viață, cum s-a luptat cu propriul instinct de conservare? Cea mai plauzibilă explicație este interiorizarea jertfei personale, după model hristic – chiar dacă nedeclamată ca atare. Însemnările de jurnal, publicate postum*, descriu un credincios preocupat de autenticitatea vieții lăuntrice. Primind în dar o iconiță din partea unui coleg de detenție, scrie: „Îmi e foarte greu să exprim sentimentele din acel moment, dar iconița – pe care am pus-o în buzunarul de la piept și am ținut-o mereu cu mine – o am și acum! – mi-a încălzit inima. Îmi venea să mă duc la camera de filmat, să împing icoana în fața obiectivului și să strig: «Vedeți ticăloșilor, nu sunt singur!» Dar nu ar fi fost un gest creștinesc și l-ar fi dezamăgit chiar pe arhanghelul din buzunarul meu...”. Ne mai putem întreba dacă s-a îndoit, dacă ar fi dorit vreo clipă să întoarcă roata înapoi, spre o existență atât de promițătoare, în fond. Era cu adevărat smerit sau nu cumva îl îmboldea vreo formă ascunsă de mândrie, așa cum insinuează unii? Cu toate că deținem încă prea puține amănunte despre excesul de zel manifestat cotidian împotriva lui Aleksei, în diferitele închisori prin care a fost târât, există suficiente elemente care să indice că avem de a face cu un sacrificiu, în accepțiunea creștină a termenului. Refuzul asistenței medicale, privarea de somn, frecventele pedepse disciplinare nejustificate, interdicțiile tot mai severe sunt doar câteva șicane la care era supus arbitrar și cărora le răspundea cu capul sus, invocând, nu o dată, Evanghelia. Speranța. Cât despre înverșunarea punitivă, pe durata celor trei luni de ostracizare dincolo de Cercul Arctic, s-ar putea numi... răstignire.

Nu cred că Navalnîi îl ura visceral pe Putin, așa cum îl detesta autocratul pe el, până la a nu-i pronunța vreodată numele. Se ridicase deasupra sentimentelor meschine, pe treapta ideilor generoase. Cum altfel ar fi ținut piept, de-a lungul a peste un deceniu, atâtor atacuri sau defăimări, decât printr-o luptă consecvent motivată de iubirea pentru adevăr și pentru semeni? Criticile la adresa puterii de la Kremlin descriu un activist bătăios, dornic să-și vadă țara pe calea democrației și a libertății, printr-un discurs lipsit de accente vindicative sau triviale – fie ele meritate de un dictator monstruos. Numai o filosofie civică inspirată de binele comun și de credință putea susține un efort personal atât de exigent și îndelungat. Idealist, Navalnîi? Sau martir? Orice răspuns l-ar fi făcut probabil să zâmbească, fiindcă, asemenea celor „îmbunătățiți”, nu-și lua în serios propriile virtuți. În cele din urmă, testamentul său etic revarsă jertfa în izbândă: „Mesajul meu, în eventualitatea că voi fi ucis, e foarte simplu: nu renunțați! Dacă ei decid să mă ucidă înseamnă că sunteți incredibil de puternici”. Întărindu-i pe cei rămași, Aleksei Navalnîi lasă moștenire un model uman de pus la icoană. //

* Aleksei Navalnîi. Patriot, Ed. Litera, 2024.