Foamea

Mâncăm mult. Ne gândim prea puțin la cât de mult mâncăm. Între răsfăț culinar și foa­me aproape nu mai facem deosebirea. Gestul deschiderii ușii de frigider, pentru a vedea... ce mai e pe acolo, a devenit un automatism. Nesănătos, spun categoric me­dicii. Industria alimentară ne subjugă in­sidios, dându-ne impresia că belșugul su­permarketurilor și arabescurile gas­tro­no­mice din restaurante sunt un fel de puț fără fund. Dacă foametea cronică, istorică, din „depărtări“ precum Etiopia, Congo, Bu­rundi, Haiti, India sau alte asemenea tă­râmuri, e clasată undeva în cultura noas­tră generală, paradoxul înfometaților din sâ­nul lumii dezvoltate e considerat cum­va... neverosimil. Și deci ignorat cu non­șa­lanță. Întâlnirea cu un căutător prin gu­noaie nu ne impresionează, nu avem timp de el. Grila rațională ne consolează ime­diat: are ce merită, nu e treaba mea. Unul dintre pilonii prosperității de tip occi­den­tal îl constituie fără doar și poate mân­carea. Mai frumos spus ar fi hrana, dar supraabundența orbitor ambalată de azi i-a răpit semnificația de rod - muncit, râ­vnit. Destrăbălarea alimentară generalizată în societatea de consum și conștientizată abia în ultimii ani arată că majoritarii (să­tui până la a azvârli ce le prisosește) nu mai concep foamea. Ca și cum ar fi vorba de o maladie eradicată.

Dacă nu am avea memoria scur­tă, noi, românii, nu ar trebui să ne situăm pe locul 10 al ce­lor mai risipitoare țări din UE, cu o medie anuală pe cap de lo­cuitor de 100 de kg de alimente în lada de gunoi. (Asta în condițiile în care ne si­tu­ăm pe locul 80 mondial între țările cu po­pu­lație care suferă de foame.) Lăsând la o parte restriștea de după război sau în­fo­me­tarea programatică din închisorile comu­niste, mai simplu este să ne referim la ultimul deceniu și jumătate al dictaturii ceau­șiste. Eu țin minte. Din lipsă de alt­ceva, în anii ’80, făceam supă (chioară) de ceapă, cu boabe de piper, foi de dafin și oțet. În Piața Unirii parcă văd tarabe în­tregi goale sau câte o grămadă de cartofi stricați. Nu aveam carne pe pile. Așa cum mulți alții nu aveau nici lapte praf pentru copii. Seara, după o zi de navetă chi­nui­toare, mama îmi prezenta aripioarele de pui la cuptor (pentru care stătuse la coadă și două ore), iar după ce s-a refugiat în străi­nătate deschideam cu prietenii cole­te­le de la ea. Până și margarină îmi trimitea. Biscuiți, ciocolată, pateu, șuncă în cutie, alte conserve. Erau atunci o delectare ne­sperată. Nu pot spune că făceam foame - expresia ar fi lipsită de respect față de cei flămânziți deliberat în regimul represiv. Dar subiecții „alimentației raționale“ du­ceau lipsă cronică de produse elementare care azi ne fac să zâmbim. Nu însă pe toți! Printre noi, neștiuți sau disprețuiți, sunt încă numeroși cei care în plină idolatrie culinară de secol XXI resimt zilnic foamea. Statistici fiabile arată, de pildă, că 225.000 de copii din România merg sistematic la culcare flămânzi...

După ’90, salamul cu soia a scindat sim­bolic societatea în două: cei care au avut ce mânca și cei care nu au avut. Criteriul foamei, așadar (nu altul!), era exploatat ideologic pentru a departaja neocomuniștii de partidele tradiționale. Pe „ai noștri“ de „ai lor“. Maximă ipocrizie din partea noii puteri, căci „cartea neagră“ a mafiei ali­mentare bucureștene, intitulată Amintirile unui cafegiu, de Gheorghe Florescu, de­scrie cu lux de amănunte cum se găseau de toate pentru cei agreați de sistem. „Aceas­tă cafea era însă destinată con­sumului Lumii Bune: întregul aparat de Partid și de Stat central, Securitatea, Mi­liția, Armata - care la nivel de con­du­cere aveau propriile lor magazine, unde beneficiau nu numai de cafea na­tu­rală, ci și de multe alte produse confiscate din contrabanda tot mai agresivă. Ei erau Aleșii, iar populația «avea parte prin ei» de toate bunătățile. Așa spunea un banc, mereu amintit de marii actori care mă vizitau: că poporul mănâncă tot ce-i mai bun prin aleșii săi“ (p. 283). Efectele penuriei impuse de regimul comunist n-au întârziat să se arate după căderea lui, sub diverse forme. Pe de o parte, goana după „haleală“, vizibilă și azi în supermarketuri. Obsesia frigiderului arhiplin. Pe de alta, sin­cronizarea perfectă (demnă de o cauză mai bună) cu Europa, în ceea ce privește mâncatul - de la varietatea ofertei la raft, până la sofisticata gamă de restaurante, bistrouri, taverne, cofetării, negoțuri cu delicatese exotice. Și, nu în ultimul rând, efectul colateral al risipei. Pe cât de mult cheltuim pentru mâncare, pe atât de ne­pă­sători aruncăm anual la coș aproape 2 mi­li­oane de tone de alimente, la nivel na­țio­nal. De unde atâta indolență? Probabil din lipsă de educație civică și religioasă, la un loc. Dar și din lipsă de memorie. Am uitat prea repede de unde am plecat...

Revenind. Peste tot în lumea dezvoltată a mileniului trei, su­pra­abundența și foamea se în­ve­cinează vicios. Percepția greșită că belșugul comestibil e un sac fără fund favorizează indiferența față de ce se irosește, față de cei care nu au, dar și față de soarta rezervelor de hrană ale pla­netei pe termen lung. În absența lui Dumnezeu, idolatrizarea consumului a forțat omul prosper să poarte ochelari de cal. Din fericire, însă, el începe să rea­lizeze că balanța s-a dezechilibrat urât de tot. Hedonistul homo occidentalis recu­noaș­te încet-încet că foamea totuși există. Mai aproape sau mai departe de el. Mieux vaut tard que jamais! În urmă cu doar 6-7 ani, mă indigna faptul că su­per­marketurile sau restaurantele franceze nu aveau voie decât să arunce la ghenă surplusul de produse necomercializate. (Interese as­cunse, extremism igienic, răsfăț deșănțat? Câte ceva din toate.) Ei bine, Franța este acum pionieră în domeniul legislației care interzice pubela pentru alimentele ne­vân­dute, obligând retaileri și restaurante să dirijeze surplusul către nevoiași, prin in­termediul asociațiilor caritative. Marea Bri­tanie se trezește și ea. Primăria Londrei lan­sa recent o campanie în parteneriat cu un ziar de mare tiraj, pentru cooptarea cât mai multor lanțuri alimentare în re­distribuirea excedentului de produse către cei nu mai puțin de 400.000 locuitori ai metropolei care suferă cronic de in­su­ficientă nutriție. Mânat de un elan de­monstrativ, jurnalistul David Cohen de la Evening Standard a făcut experiența de a mânca timp de o săptămână cu fix 20 de lire – așa cum mulți concetățeni sunt obli­gați să facă mereu. La capătul testului au­toimpus exclama: „foamea atacă întâi sto­macul, iar apoi zgândăre creierul, până când, treptat, nu te mai poți gândi la altceva decât la mâncare“. Măcar din cu­rio­zitate ar fi util să încercăm experiența înfometării, pentru a înțelege mai bine ce simte acela căruia nu îi dăm de la masa noastră nici resturile. Și chiar dacă stân­gismul a anexat ideologic gândul creș­ti­nesc către semenul neîndestulat, asta să nu ne intimideze, ci să ne ancoreze mai pu­ternic în logica de cristal a Evan­ghe­liei.

Cei care azi suntem aleșii soartei, consumând pe alese cam orice dorim, am putea observa mai atent felul cum mâncăm. Moral și biologic, deopotrivă. Cât, cum, când și ce îngurgităm. Pe masa de lu­cru a antropologiei culturale actuale capi­tolul alimentar e unul dintre cele mai stu­foase, căci problematica s-a diversificat con­tinuu. Între a mânca de foame și a mân­ca de poftă, societatea prezentului osci­lează primejdios. Misterul hranei tre­buie cumva redescoperit. Pentru mine, se­ria de tablouri astfel initulată a lui Bernea este un punct de plecare ideal.