Formarea continuă, la propriu și la figurat

O mărturie cvasi-generalizată este aceea că timpul s-ar fi accelerat. Ziua pare din ce în ce mai neîncăpătoare pentru câte vrem să facem, iar noi suntem tot mai grăbiți să bifăm programările obli­ga­torii de pe orarul unei săp­tămâni. Ne simțim adesea go­niți de la spate (de ci­ne­va? de ceva?) și nu mai gă­sim răgaz pentru adevăr. Ce mai faci? a devenit o în­trebare cu două tăișuri, mai ales în vremurile noas­tre supuse atâtor forme de cuantificare a existenței. În fața acestei interogații ne simțim datori să înșirăm imediat, pe un ton cât mai jovial, o listă considerabilă (da­că nu chiar invidiabilă) cu ceea ce am fă­cut. Dacă nu avem neapărat ceva spec­ta­culos de menționat, rămânem cu un gust săl­ciu – oare chiar nu am făcut nimic spe­cial, interesant, despre care să afle și X? Am fost cumva prea banal? De altfel, for­mu­larea întrebării în română e cumva am­biguă, echivalentul în alte limbi fiind mai clar orientat către starea, situarea cuiva, pe această lume. În franceză, comment vas-tu?. În engleză, how are you?. În ger­mană, wie gehts?. În italiană, come stai?. În grecește, pos eisai?. În portugheză, co­mo sta?. În fond, ca să „facem bine“, nu este indispensabil să prezentăm o serie de făptuiri sau acțiuni, ci să știm, față către față cu noi înșine, că timpul hărăzit nu a trecut degeaba, iar noi - ca gâștele prin apa lui. Numai că accelerarea com­po­nen­telor cotidianului (violent vizualizate pe fundal de Internet) nu prea mai îngăduie acel necesar respiro al reflecției. Cred că, și din acest punct de vedere, oazele anuale ale Sărbătorilor religioase (între care, pen­tru creștini, Învierea Mântuitorului este un summum) reprezintă ocazii privilegiate de a ne pune în balanță viața, an cu an. Bu­ne prilejuri pentru un feedback exis­ten­țial. Dinspre oaza anului trecut către cea prezentă, cum am îmbogățit tolba vieții noastre? Unii se vor uita în conturi, alții în CV-uri, alții în garaj, dar unii, din fe­ri­cire, vor alege să privească în ei înșiși. În acest sens, e puțin probabil ca vreunul din­tre noi să fie mulțumit constatând, de pil­dă, că a mai îmbătrânit o dată, identic cu el însuși. Stagnant.

Un concept irosit sau excesiv cli­șei­­zat este acela de formare con­tinuă. În mediul an­tre­pre­no­rial-corporatist, toată ziua, bu­nă ziua, se organizează sta­gii, mai mult sau mai puțin concludente, pentru participanți. În cazurile când, însă, asemenea forme de pedagogie neîntre­ruptă sunt corect folosite, ele își dovedesc rostul. Nicio activitate umană, intelectuală sau fizică, nu se poate lipsi, sub o formă sau alta, de igiena formării continue. Da­că, uneori, această grijă o au superiorii ie­rarhici, sarcina de a îmbunătăți mereu ce­ea ce producem ne revine fiecăruia în par­te. Daimonul rafinării e vital. Știm pe pie­lea noastră că un medic bun este (și) un permanent învățăcel. Blazarea lui poate fi criminală. Un profesor competent ră­mâ­ne, toată viața, și elevul altora, iar cine exer­cită această ocupație știe cât de mult și temeinic se învață, predând. Un jur­nalist adevărat va ști că fiecare prestație media îi oferă posibilitatea să îndrepte ce­ea ce anterior nu a fost suficient de co­rect, clar, bine documentat sau exprimat. Com­pletân­du-și permanent orizontul și evitând vedetizarea. Un mu­zician într-o orchestră (ca să mă refer la dimen­siunea smerită a artei so­nore) are și el posibilitatea, de la un concert sau de la un festival la altul, să-și ci­zeleze raportul cu par­ti­tu­ra. Probabil însă că, la spor­tivi, nevoia de ameliorare consecventă es­te cea mai evidentă. Cu rezultate la ve­de­re. Dispariția treptată a moralei din spa­tele izbânzii sportive face însă tot mai mult loc mistificării prin dopaj, anulând prac­tic semnificația performanței. Proba­bil că unul dintre viciile societății actuale – competiția oarbă - își găsește în acest fenomen expresia metaforică.

Principiul formării continue poa­te întâmpina o răscruce. Dacă urcușul, întrecerea cu sine, ajun­ge pe coama golașă a unui mun­te unde ne trezim deodată sin­guri, stingheri sau înfricoșați (cum adesea se întâmplă!), înseamnă că pe undeva ce­va a fost putred. Dorința autoperfecționării ne-a defazat, ne-a îndepărtat de propriul ei folos. Înstrăinându-ne de noi și de cei­lalți. Există o tainică responsabilitate a omu­­lui, de a nu se văduvi pe sine însuși de sentimentul apartenenței la Ceva mai înalt. De a nu se erija într-un „au­to­mo­nument“. De aceea, dacă la răspântie vom privilegia aducerea aminte a celor „ne­văzute“, tea­ma și singurătatea ne vor pă­ră­si ca prin mi­nune, făcându-ne cu ade­vărat liberi. „Da­rurile sunt felurite, dar același Duh./ Și felurite slujiri, dar ace­lași Domn./ Și lucrurile sunt felurite dar este același Dum­nezeu care lucrează în toate și în toți“ - ne asigură Sf. Apostol Pa­vel în Epis­tola I către Corinteni. De fapt, în acest ori­zont nuanțat prin cre­dință, formarea continuă se convertește în ceva mult mai amplu, intitulat de­ve­nire. Acea formă a trăirii, scutită de an­goasa unui terminus calp și încurajată pe calea revelației de fie­care zi. Sub veghea Celui care ne învață paradoxala frumusețe a limitei, suntem constant îndemnați să nu băltim - nici sufletește, nici trupește, nici intelectual. Să lucrăm ascendent, dar nu „carieristic“, în spiritul înmulțirii ta­lantului, adică al recunoștinței pentru da­rul primit la so­si­rea pe lume, dar și al scuturării de ego­ism. Dacă la antipodul for­mării continue de tip secular se află pla­fonarea, plictisul sau depresia, devenirea are ca antiteză dez­nădejdea. Cea care, pen­tru creștin, nu e o simplă scădere sau pa­to­logie psihică, ci un păcat. „Omul faustic al căutărilor ne­limitate nu află nicăieri punctul ar­hi­me­dic. El e ca o plantă mu­tată din ghi­veci în ghiveci și care nu poa­te prinde ră­dăcini“ - grăiește atât de sub­til Ale­xandru Mironescu în Jurnalul său. Cu alte cu­vinte, ceea ce realizăm fără a vi­za un scop superior, în cea de-a patra di­men­siune, nu poate fi decât sterp sau vremelnic.

Unul dintre aspectele dramatice ale începutului de mileniu trei este, știm cu toții, de­sa­cra­li­zarea lumii occidentale. Cea mai evoluată societate con­tem­porană, motorul intelectual și tehnologic al planetei, civilizația general-râvnită, și-a marginalizat Creatorul! Din acest punct de vedere, de compătimit sunt în primul rând generațiile tinere. Noi, ceilalți, mai avem criterii, termeni de comparație, un bagaj spiritual mai mult sau mai puțin con­sistent, dar viabil. În schimb, e uimitor să realizăm că, în plină paradigmă sans fron­tières, tinerii noștri pornesc la drum... pri­vați de libertate. De cealaltă libertate, cu adevărat dezmărginită, a credinței în Dumnezeu. Prin alerta formării continue post-postdoctorale, a bătăliei CV-urilor și joburilor, a raționalismului constrângător, spațiul lor de manevră se extinde ca pata de ulei pe orizontală și se reduce văzând cu ochii pe verticală. E un real prilej de su­ferință să constatăm că generațiile emer­gente rămân cumva... singure pe lume, atât timp cât mai nimeni și mai nimic nu le îndeamnă să acceseze (între atâtea di­mensiuni posibile, mai mult sau mai puțin virtuale) tocmai dimensiunea salvatoare. Dătătoare de sens. Care le-ar oferi, de fapt, cea mai promițătoare gamă de cer­titudini. Dimpotrivă, aproape totul pare a le „interzice“ transcendentul. Adulții de mâine trebuie, cu atât mai mult, înțeleși și ajutați încă de azi, fiindcă viața lor nu e de­loc ușoară. Îi catalogăm sumar - co­mozi, hedoniști, superficiali, inculți -, fă­ră a ne gândi câte apasă pe fragezii lor umeri: de la presiunea sufocantă a in­for­mației în timp real, până la efortul ori­gi­nalității, într-un mediu planetar, cultu­ralmente suprasaturat. Toate acestea, duse de niște „copii“ care nu știu sau nu con­cep să ceară ajutor divin. Cum să-i ri­di­căm din îngrădirile seculariste? Un răs­puns exhaustiv înseamnă o amplă reflecție comună. Acum, pe loc, aici, cu inima în­cărcată de bucuria Învierii, nu pot spune decât: prin rugăciune neîncetată și nă­dejde sporită.