Lifestyle: Ceaușescu vs. Minovici

Intrarea în circuitul public, în martie 2016, a Palatului Primăverii reflectă în mare mă­sură modul nostru de raportare la tre­cutul recent: decalat și parțial. După mai bine de 25 de ani de când reședința familiei con­ducătoare era invadată de mulțimea dor­nică să-și domine simbolic domi­na­to­rul, RAAPPS stabilește în sfârșit des­chi­derea oficială către public, ca „expoziție per­manentă“. Se ridică, așadar, o în­tre­ba­re legitimă: de ce abia acum? Explicația or­ganizatorilor este aparent coerentă: lu­cru­rile trebuiau lăsate să se așeze, să se de­can­teze, ca să le putem privi lucid etc.

Fără a nega necesitatea unei marje de siguranță, atât din punct de vedere istoriografic, cât și psi­ho­logic, nu putem să nu remarcăm că momentul ales pentru această inaugurare e viciat din mai multe puncte de vedere. Mă refer, în primul rând, la re­lativizarea epocii Ceaușescu în contextul analizei sistemului totalitar, care nu a fă­cut decât să se accentueze cu trecerea ani­lor. Dacă cercetarea represiunii de până în 1964 (ajutată fundamental de corpusul memorialistic al închisorilor) a făcut pași semnificativi, perioada de după 1965 nu doar că nu e suficient integrată analizei re­gimului ca ansamblu, dar este chiar pri­vi­legiată de prea multă tăcere, eschive ju­ridice și complezență istoriografică. În acest sens, abandonarea (de facto) a do­sa­rului Revoluției sau nefinalizarea unui caz precum cel al lui Gh. Ursu (ca să ne li­mi­tăm la două exemple) sunt realități care intră în rezonanță cu tardiva condamnare a unor șefi de penitenciare din anii ‘50, ajunși la vârste care îi fac practic inapți de pedeapsă. Un alt aspect care pune în dubiu deschiderea spre public a locuinței lui Ceaușescu acum ține de evoluția ca­pi­talismului autohton. Azi, cartierul Pri­mă­verii a devenit un fel de emblemă a lu­xu­lui de tip parvenit, extins la scară na­țio­nală printre baroni și beizadele. Exploa­tarea imobiliară a zonei și sumele exor­bi­tante investite constant, timp de peste 20 de ani, pentru atingerea celor mai înalte standarde ale confortului locativ fac, de­si­gur, ca vila „clasicizantă“ a cuplului Ceau­șescu să pară un biet copil rătăcit într-o junglă. Înclinându-i pe unii vizitatori să aprecieze... cât de modest trăia, în fond, dictatorul și făcându-i să uite că basculase de mult, cu noi cu tot, în megalomania Casei Poporului. Pentru a nu compromite to­tuși ocazia de a introduce pe harta Bu­cu­reștiului un loc al memoriei recente, evi­dent că hotărâtoare devine paginarea res­pectivului demers.

Palatul Primăverii

În pofida unei reale curiozități, nu știu dacă m-aș fi grăbit să fac prea curând, pe cont propriu, turul Palatului Primăverii. Be­neficiind însă de cooptarea într-o vizită organizată pentru un grup de cercetători ai INST, am putut constata (atât din ghi­darea live, cât și din dosarul de presă pus la dispoziție) ceea ce mă interesa mai mult: spiritul prezentei „restituiri“. Din pă­cate, însă, caracterul tendențios al pre­zentării s-a făcut simțit de la început, fi­ind limpede că se dorește de-con­tex­tua­lizarea edificiului, prin punerea accentului pe calitățile artistico-profesionale națio­nale, care în anii ’60 făceau posibilă rea­lizarea unei asemenea reședințe - coman­date de Gheorghiu-Dej, dar locuite de ur­mașul său. Timp de aproximativ două ore, parcursul oferit de reprezentanții RAAPPS descrie cu lux de amănunte interioarele pe trei nivele, pomenindu-l pe N. Ceau­șes­cu doar tangențial-idilic (mânca modest, era ordonat, dormea cu unul dintre câini în dormitor, folosea foarte rar sufrageria, piscina și crama aproape deloc) și omi­țând, în schimb, mențiunea că Palatul Pri­măverii s-a aflat ani la rând în centrul unei zone blindate. Înconjurat de străzi complet interzise accesului. Sau că ma­jo­ritatea tablourilor de pe pereți proveneau direct din colecția MNAR.

Culmea discursului evanescent o reprezintă însă pliantul care de­scrie amănunțit „Expoziția per­manentă Palatul Primăverii, fos­ta reședință a familiei Ceau­șescu“. Negru pe alb, lucrurile iau aici o în­torsătură cel puțin stranie. Habitatul celui mai egal dintre egali este prezentat exclusiv în jargonul sofisticat al expertului de artă care analizează un obiectiv de pa­tri­moniu. După ce suntem familiarizați cu ansamblul clădirii, „care surprinde atât prin volumetrii echilibrate, cât și prin de­corul interior luxos, confortabil, datorat arhitecților Robert Wolf și Agrippa Po­pes­cu“, intrăm în detalii: biroul lui Ceaușescu - mobilat în stil Renaștere - are pereții acoperiți „cu lambriuri, compuse din panouri decorate cu un rafinat arabesc sculptat în linii ondulate, lujeri și vo­lute“; apartamentul lui Valentin - al cărui as­pect mai luminos „este dat de tapetul parietal din mătase albă al camerei de zi ori de cel plușat, ocru-roz, al dor­mi­to­rului, încadrate de lambriuri de lemn dis­cret decorate, înălțate până la cornișă“; după livingul familiei, al cărui „șemineu din marmură albă e îndatorat stilistic Neo-Rococoului“, și sufrageria mobilată în stil Renaștere, care păstrează „același aer de reprezentare ca și restul in­te­ri­oarelor, în pofida faptului că familia Ceaușescu era cumpătată în luatul me­sei“ (sic!), ajungem la etaj, în apar­ta­men­tul lui Nicu - „format dintr-o cameră de lucru și un dormitor ale căror piese vă­desc influența clasicismului englez, cu pre­cădere dinspre stilurile Adam și She­raton, dezvoltate în a doua jumătate a secolului XVIII și primele decenii ale se­colului XIX“; și în cel al Zoiei, unde „com­ponentele ornamentale ale garniturii de mobilier și ale panourilor capitonate cu mătase de Lyon anunță stilul Ludovic XVI“; urmează apartamentul comun al cuplului, „cu mobilier în stil baroc“, și spa­țiul „de zi“ a Elenei Ceaușescu, „unde se remarcă mai degrabă o adaptare a mo­tivelor decorative antichizante la rigorile Louis XV“; apoi, crama în stil eclectic, sala de cinema Art Déco, grădina de iarnă și piscina cu mozaic monumental, grădina de vară etc. Ce să înțelegi, în fond, la ca­pătul acestui turneu presărat cu nu­me­roase surprize agreabile, de natură este­tică? Am vizitat locuința unui șef de regim totalitar sau un monument de arhitectură? Discursul aplicat la ora de față merge mai curând spre a doua variantă. Doar că, în acest caz, Palatul Primăverii trebuia pus sub semnul arhitecților care au conceput un edificiu frumos, și nu al cuplului dic­ta­torial care l-a locuit, în virtutea unei false calități de proprietar. De altfel, pentru a justifica rafinamentul ambianței (în raport cu ce se cam știe despre nivelul intelectual al familiei), ghidajul oficial menționează într-o frază că, aici, liderul nu a intervenit deloc - nici în construcție, nici în de­co­rație. Precizarea confirmă ideea că iubitul Conducător nu a făcut, timp de un sfert de secol, decât să paraziteze modul de via­ță al unei categorii sociale înfierate de ideo­logia comunistă, trăind într-o casă care nu doar că nu îi aparținea, dar îi era fundamental străină. Autentica amprentă ceaușistă, opțiunile sale estetice, politice și culturale, știm bine, s-au concretizat în delirul de la Casa Poporului. În mod nor­mal, „locul de memorie“ Palatul Primă­ve­rii ar trebui să includă o completă punere în context, fără de care decupajul am­bi­guu actual va genera o nouă formă de mis­tificare. Deocamdată, ceea ce prevalează e tocmai suprapunerea artificială între c­a­rac­teristicile (nobile) ale reședinței și cele ale locatarilor, alimentându-se impresia că lifestyle-ul reconstituit astăzi ar fi co­respuns, caracterial și cultural, familiei ca­re îl adoptase.

Noaptea Muzeelor din acest an a readus în peisaj un ansamblu patrimonial aflat în sugestiv contrast cu Palatul Primăverii. Este vorba de Vila Minovici și de Muzeul de Artă Veche Apuseană ing. Dimitrie Furnică-Minovici. Redeschiderea pentru public, după restaurare, a acestui complex familial-cultural evocă în chip firesc vremea când societatea românească aflată în plin proces de modernizare în­ce­pu­se să-și dea măsura, prin destoinicii săi fii. Fără a luneca în nostalgii facile, nu putem să nu amintim că ilustra familie Minovici (care a dat doi mari medici, un notabil chimist și un important inginer de căi ferate) reprezintă acea Românie pe ca­re comunismul o ataca frontal din prima clipă. Acea Românie așezată, ale cărei elite prelucraseră în doar câteva zeci de ani experiența occidentală, distilând valențele tradiționale în cel mai rafinat chip. Și, mai ales, punând umărul la edificarea unei societăți românești de nivel eu­ro­pean. Da­că nomenklatura comunistă nu fă­cuse de­cât să confiște stilul de viață al detestatei burghezo-moșierimi, proclamân­du-se stă­până asupra unui patrimoniu de care nu o lega niciun merit real, familii pre­cum cea a fraților Minovici ilustrează modul inte­grator în care abnegația profesională și dra­gostea pentru cultură se manifestau, într-o țară încă liberă. Iată de ce, în acest caz, jargonul specializat al prezentării își găsește din plin rostul, căci comanditarii celor două vile de la „bariera de nord a capitalei“ aleseseră, în cunoștință de cau­ză, câte o formulă bine argumentată: dr. Nicolae Minovici - vila în stil neo-ro­mâ­nesc, potrivită pentru a adăposti renumita colecție de artă populară - , iar nepotul său, ing. Dumitru Furnică Minovici - clă­di­rea în autentic stil Tudor, cu inserții de stil normand, destinată colecției de artă me­dievală europeană, închegată de pa­sio­natul colecționar de-a lungul multor ani. Eventuala punere în circuit, într-o abor­da­re comparativă și multidisciplinară, a unor obiective precum cele amintite ar putea fa­ce parte din strategia mai largă a unui mu­zeu național al comunismului. Trauma pro­dusă de sistemul totalitar ar fi, astfel, în­țe­leasă și din perspectiva dramaticei me­ta­mor­foze a stilului de viață în societate.