Nostalgii inutile

În loc să confunde trecutul cu normalitatea, nostalgicii epocii fără Internet ar face mai bine să accepte că niciun prezent nu e mai prejos decât altul și că revoluția digitală e fără întoarcere. Viitorul ei, în schimb, nu e străin de conștiința persoanelor care alcătuiesc comunitatea globală. A fiecăreia în parte.

Gama provocărilor generate de revoluția tehnologică a ultimilor 15 ani implică toa­te aspectele existenței contemporane, în­ce­pând cu raportarea la timp și spațiu a trăitorului pe Internet, continuând cu ges­tionarea memoriei și ajungând la adap­ta­rea cognitivă pe care noile mijloace o pre­supun. Pe fundalul acestei veritabile uto­pii, devenite, peste noapte, realitate, o pro­­blemă constantă o reprezintă tensiunea ps­i­ho-pedagogică între generația matură și cea tânără, de rezolvarea căreia depinde mo­dul cum copiii viitorului vor face față pro­vocărilor menționate. În acest moment al istoriei culturale occidentale, este la or­dinea zilei nemulțumirea reciprocă între cei care au trăit marea tranziție spre infor­matizare ca adulți (adaptându-se din mers, cum și cât au vrut, noilor cerințe) și copiii sau nepoții lor, care au deschis ochii în fa­ța calculatorului, ca instrument funda­men­tal de joacă, de lucru și de comunicare. Mai ales cincuagenarii, sexagenarii și sep­tuagenarii momentului (dar nu numai ei!) se regăsesc aliați într-o ofensivă critică per­manentizată la adresa tinerilor, ju­de­cați din păcate sumar, cu riscul de a spori in­comunicarea, care oricum desparte ge­ne­rațiile. Spre deosebire de alte schimbări ma­jore de paradigmă din istoria culturală a umanității, Internetul excelează prin do­uă aspecte: rapiditatea cu care s-a extins pe plan global și caracterul greu previzibil pe termen lung al raportului real / virtual. În aceste condiții, minima datorie a ma­turilor este să renunțe la clișeele re­duc­tive, încercând să închipuie cât mai nu­an­țat mizele profunde care intră în joc odată cu aprinderea magicului ecran...

Un lamento cvasigeneralizat în societatea actuală se edifică în jurul câtorva recurențe: tinerii de azi sunt superficiali, se­den­tari, caută totul pe Internet, nu-i mai dezlipești de placă, nu mai ci­tesc, sunt comozi, vor totul de-a gata. Ni­mic bun! În acest context, reflecția re­gizorului de teatru Dinu Cernescu, re­pro­dusă recent într-un cotidian central, sin­tetizează șocant seria denigratoare: „Mi-e frică de generația ieșită din împreunarea unui calculator cu o plasmă. Aștept ca nor­malul să devină din nou normal (...) Mi-e frică de borfașii culturali crescuți între un laptop și un iPod, știind doar ce e trendy să știe“. Formularea involuntar emblematică ilustrează nu doar limitele înțelegerii, ci și ale înțelepciunii celor pen­tru care normalitatea echivalează cu ne­schimbarea și pe care nostalgiile inutile îi împiedică să analizeze corespunzător pa­sionanta realitate în curs de coagulare. Ce anume revelează, așadar, la o privire mai atentă, raportul adolescentului actual cu di­namica „autostrăzii informaționale“ ca­re i se deschide în față? Dincolo de tabloul (ce e drept, nespectaculos) al șederii cu orele în fața torentului de imagine și text, tânărul zilelor noastre este, de fapt, ținta unui multiplu asalt - mediatic, cultural, mo­ral, chiar spiritual - pe care, cel mai ade­sea, e obligat să-l administreze singur; căci părinții se cam mulțumesc cu ser­monări formale, iar profesorii se limitează la aspectele tehnice ale programelor de calculator, fără a genera un dialog real de na­tură epistemică. Mult invocata „su­per­ficialitate a cunoașterii pe Internet“ se nu­anțează considerabil atunci când e pusă în oglinda dificultăților pe care le ca­mu­flea­ză. Prima dintre acestea ar fi chiar abun­dența necuantificabilă și nefiltrată a informației în flux continuu, pe care min­tea unui elev - să spunem - trebuie să o pre­lucreze, cum-necum. Chiar dacă îl in­teresează sau nu, chiar dacă are chef sau nu, el află în timp real ce se întâmplă în cam toate colțurile planetei (dezastre na­turale, războaie, crize politice sau uma­ni­tare, schimbări climaterice, evenimente is­torico-sociale sau fapte diverse). Această povară informațională constantă nu e chiar un moft. Dacă ne gândim că ado­lescenții de acum trei, patru decenii aveau un orizont al realității incomparabil mai redus, limitat la o zonă proximă oarecare, vom înțelege câte motive de confuzie, de­zorientare sau chiar revoltă au zilnic copiii noștri, prima generație conectată la glo­ba­lizare, obligată la un exercițiu constant de decantare a masei de informație. Putem spune sincer de câte ori pe săptămână îi aju­tăm realmente pe copiii noștri „de­pen­denți de Internet“ să înțeleagă cât mai just un eveniment din filmul accelerat (sau delirant) al lumii? Sau măcar să nu-l in­terpreteze greșit? Înclin să cred că nimeni, la acest capitol, nu ar fi de nota zece!

Pe fondul accesului... virtual la re­alitatea globală și pe lângă amal­gamul aiuritor al celor do­uă planuri, o altă sursă de ten­siune pentru adolescenții post­moderni este concurența. Fie și ca stare de spirit, concurența planează asupra lor permanent, căci democratizarea expri­mă­rii online uniformizează, dar și alertează. Pot, oare, fi mai bun?! Are valoare punc­tul meu de vedere?! Cine stabilește dife­rența între mine și celălalt? Dar între bun-simț și trivialitate? Iată răscruci pe care, de altfel, nici adulții prezenți pe fo­rumuri, site-uri sau rețele de socializare nu izbutesc să le rezolve satisfăcător. Și iar întreb: de câte ori stăm de vorbă cu elevii sau studenții, pentru a-i ghidona prin hățișul criteriilor, într-o eră în care, mai mult ca oricând, valoarea și impos­tura stau alături, nestingherite? Iată de ce nu e deloc prematur să imaginăm cât de greu le va fi copiilor de azi ca, mâine sau poimâine, să fie efectiv originali într-un de­mers creator sau academic, în condițiile în care o simplă căutare (un search) pe o temă anume dezvăluie în câteva secunde câți alții au avut deja aceeași idee sau aceeași intenție de abordare, până la noi sau concomitent cu noi. În același sens, po­sibilitatea confortabilă de a mima, copia sau chiar plagia face ca tinerii noștri să aibă nevoie, încă de pe băncile școlii, de caractere și standarde solide pentru a ști să evite furtul intelectual. În anii ‘60, ‘70, ‘80, când redactau lucrări de licență sau doc­torat, părinții și bunicii lor aveau ne­voie de luni întregi petrecute în bibliotecă pentru a acoperi (parțial!) bibliografia unui subiect, neajungând probabil ni­cio­dată să fie la curent în timp util cu nu­meroasele coincidențe de gândire de pe alte meridiane, dar și putând disimula cu ușurință un eventual plagiat. Azi, în schimb, totul e „instant“, iar bucuria mo­mentană a originalității poate fi răsturnată de la o clipă la alta, printr-un simplu click. S-ar putea replica: nu e preocupată generația Internetului de asemenea pro­ble­me! Fals. Adolescentul educat și bine in­tenționat pe care îl propun ca subiect al prezentei reflecții nu e deloc insensibil la derapaje, chiar dacă, simțindu-se ne­în­țeles sau judecat greșit, el nu comunică di­lemele care îl macină.

Confirmarea acestei intuiții am avut-o întâmplător, citind o te­mă la engleză a fiului meu Ște­fan, de nici 17 ani, care trebuia să compună un discurs liber pe tema legendară: „I Have a Dream“. Re­gistrul grav m-a surprins: „Trăim într-o societate accelerată, prinși într-o in­fi­ni­tă plasă a conexiunilor unde fiecare via­ță, fiecare individ, fiecare idee se leagă de o alta, iar astfel milioane de vieți interacționează zilnic din ce în ce mai intens... Trăim într-o lume liberă, în ca­re orice individ are teoretic dreptul să spu­nă, să gândească sau să facă ceea ce vrea și totuși suntem, laolaltă, orbiți de nesfârșitul torent al informației, care ne sufocă mintea și ne atrage viețile într-o imuabilă, insidioasă iluzionare. Lumea pe care o percepem nu e altceva decât o tragică mascaradă, o scenă unde mass-media și politica proiectează falsa ima­gi­ne pe care vor să o vedem. Suntem prinși în capcana superficialității, a fri­vo­lității și a materialismului grobian. Cre­dem doar ceea ce vedem și refuzăm să acceptăm că lumea noastră se cu­fundă tot mai mult în deznădejde, pe mă­sură ce mii de vieți nevinovate se pierd zilnic din cauza ignoranței noastre. Vi­sez ca, într-o zi, omenirea să depășească handicapul să­răciei, să trăiască pașnic și armonios, ast­fel încât orice ființă uma­nă să se bu­cure efectiv de darul liber­tății“. Cu si­gu­ranță, critica adolescentului S.B. la adresa lumii virtuale nu e sin­gu­la­ră! Mulți ase­me­nea lui, în scris sau în gând, trăiesc sub ochii noștri impasibili pro­funde momente de derută, pe care nu avem dreptul să le neglijăm. În loc să con­funde trecutul cu normalitatea, nostalgicii epocii fără In­ter­net ar face mai bine să accepte că niciun prezent nu e mai prejos decât altul și că revoluția digitală e fără întoarcere. Vii­to­rul ei, în schimb, nu e stră­in de conștiința persoanelor care alcă­tuiesc comunitatea globală. A fiecăreia în parte. //