De același autor
Cazul Gh. Ursu s-a sprijinit 25 de ani pe umerii lui Andrei Ursu, fără îndeajunsă solidaritate a conștiințelor. Segmentul dramatic pe care îl străbate conține o importantă doză de simbol, pe care suntem, cu toții, datori să o punem corect în valoare.
Dureros, dar adevărat. În ziua de 29 octombrie, conferința de presă a domnului Andrei Ursu, de la GDS, organizată în cea de-a noua zi după intrarea sa în greva foamei (deci în condiții de nouă ori mai grele decât în momentul când își anunța gestul disperat), nu a fost nici măcar menționată, în prime time news, la vreunul dintre posturile TV naționale. Câteva zile au fost suficiente, pentru a dilua interesul (și așa limitat) față de ansamblul problemelor pe care le ridică bilanțul celor aproape 30 de ani de la asasinarea opozantului Gh. Ursu de către Securitatea ceaușistă și a celor aproape 25, de când fiul acestuia luptă împotriva mușamalizării cazului. Dezamăgitoare este și constatarea că, în perioada scursă din momentul declanșării formei de protest extreme, nici în audiovizual, nici în presa scrisă reacțiile nu au depășit un anumit format de nișă. Ca și cum s-ar subînțelege că subiectul e tabu. Vorbim despre el, dar nu prea insistent și evitând... punctul nevralgic. Sotto-voce, între noi, cei care înțelegem.
 Andrei Ursu în cea de-a noua zi de greva foamei, la sediul Grupului pentru Dialog Social, pe 29 octombrie |
O trecere în revistă a relatărilor privind actualul moment critic al „epopeei“ Gh. Ursu poate fi concludentă. În mod vizibil, predominantă se dovedește abordarea pur factuală. Intrarea în greva foamei și scrisoarea deschisă adresată de Andrei Ursu autorităților au reprezentat, pentru majoritatea canalelor media, o știre, între atâtea altele, prilejuind, în cel mai bun caz, o laconică rememorare a evenimentelor. Fără imagini, fără interviuri luate celui în cauză, fără a se apela la opinii avizate din domeniul istoriei recente, care să analizeze fondul problemei. „Semnalul de alarmă“ al domnului Andrei Pleșu din ziarul Adevărul reprezintă, din acest punct de vedere, o excepție, drept pentru care multă lume s-a agățat de ea, invocând-o recurent. Partea de comentariu și dezbatere, absentă practic din prima linie a frontului mediatic, s-a restrâns (ca și în alte situații similare) în zona exclusivă a publicațiilor culturale sau ale societății civile, între pereții primitori ai GDS, sau pe site-uri elitiste precum Contributors.ro sau LaPunkt.ro - platforme unde s-au consemnat, într-adevăr, lucruri esențiale. Așa cum face, bunăoară, în 29 octombrie, pe Contributors, Marius Stan, scriind: „În cele din urmă, îmi exprim speranța că nu ne-am pierdut cu totul conștiința, prin acest hățiș de relativizări morale și complicități cu care ne-au cadorisit ultimii 25 de ani de război cu propriile noastre stafii. Andrei Ursu își sacrifică viața, timpul, energia, nu doar pentru tatăl său, ci și pentru noi toți“. Sau, așa cum procedează Vladimir Tismăneanu, în aceeași zi, pe LaPunkt, când afirmă: „Miza o reprezintă realitatea însăși a statului de drept și a respectului pentru drepturile omului. Ne confruntăm în chip cinstit cu trecutul totalitar ori mergem mai departe pe calea amneziei? Uciderea lui Gh. Ursu de către Securitatea lui Ceaușescu reprezintă o probă irefutabilă că regimul comunist a fost criminal pe întreg parcursul existenței sale“.
Cu toată admirația pentru asemenea analize mature, trebuie să admitem că nu e destul. Cazul Gh. Ursu și stadiul culminant pe care l-a atins, după 30 de ani, nu îl privește doar pe fiul său. Faptul că unul dintre puținii opozanți „fără plasă“ ai regimului Ceaușescu a sfârșit astfel oglindește de fapt funcționarea constantă a unui sistem bazat pe teroare, intimidare și/sau anihilare. Astfel încât ne putem firesc întreba ce s-ar fi întâmplat dacă fostul deținut politic nu ar fi avut un fiu care să mențină vie memoria sacrificiului său. Nu cumva ar fi căzut pradă uitării? Iar în alte situații, comparabile din perspectiva drepturilor omului (Valea Jiului ’77, Brașov ’87, Vasile Paraschiv), nu cumva acest lucru s-a și întâmplat? E limpede că, într-un asemenea context tulbure, există o ierarhie a responsabilităților care nu poate fi ignorată. Atât pentru a face dreptate, juridic vorbind, cât și pentru a (re)genera o grilă morală elementară, destinată copiilor noștri. Pe lângă justiție și voința politică, ca motoare ale democrației, în ordinea impactului, rolul major îl are, evident, presa. Mai precis, jurnalistul independent - ca persoană conștientă de misiunea ei. Senior-editorii marilor posturi TV sau redacții de ziar ar trebui să fie adevărații stăpâni ai actului mediatic formator de opinie, și nu părtași la conivențe oculte. Vital este apoi rolul instituțiilor abilitate (și plătite) să pagineze cât mai coerent trecutul recent (IICCMER, INST, CNSAS), prin strategii consecvente, lucrări științifice care să nu circule doar confidențial și vocea personalităților care le conduc. Nicidecum prin lovituri de teatru sau dezvăluiri trunchiate, așa cum se întâmplă adesea. Nu în ultimul rând, de la istoricii profesioniști așteptăm cele mai competente lămuriri și îndrumări, privind integralitatea regimului comunist.
Cazul Gh. Ursu s-a sprijinit 25 de ani pe umerii lui Andrei, fără îndeajunsă solidaritate a conștiințelor. Vreau să cred că opțiunea radicală la care a ajuns, după îndelunga sa luptă cu sistemul reminiscent, nu exprimă deznădejde, ci perseverență în căutarea adevărului. Segmentul dramatic pe care îl străbate conține o importantă doză de simbol, pe care suntem, cu toții, datori să o punem corect în valoare. //
CITIȚI ȘI
