Pe calea cea bună

Pesimismul societății românești actuale, ca stare de spirit preponderentă, nu este un secret pentru nimeni. Nemulțumirea este o boală cronică, cel mai adesea justificată de cauze concrete. Atât de intensă pare a fi devenit această fațetă a psihologiei na­țio­nale, încât veștile bune, lucrurile îm­bu­cu­ră­toare care se (mai) ivesc riscă să fie pri­vite cu scepticism sau cu ironie („apă de trandafiri, să-ți spun eu despre ce e vor­ba...“). Am pierdut în bună măsură ino­cența, bunul simț, normalitatea după ca­re, mulți dintre noi, plângem ori de câte ori avem prilejul. Iarăși, nu e un secret pen­tru nimeni că, după orice voiaj în Oc­ci­dent, un minim beneficiu cu care ne în­toarcem acasă este o anume privire fi­reas­că asupra celor ce ne înconjoară, lipsită de stres. Un anume calm civic care, chiar dacă nu atinge mari adâncimi, dă echi­li­bru. Simplul fapt că invocăm atât de frec­vent normalitatea pierdută este un in­di­ciu că suntem încă departe de ea. Dar de ci­ne depinde să o regăsim?

Primul impuls ar fi să spunem – de clasa politică. Vârful pi­ra­mi­dei. Aleșii neamului. „Dirijorii“ orchestrei naționale a societății. Realizând însă cât de greu este să fie degripate mecanismele politice în­cre­menite în metehne obscure, speranțele pri­vind asanarea stării noastre de spirit se în­dreaptă spre categoria (largă) a me­dia­to­rilor. În cadrul căreia, jurnaliștii au o res­ponsabilitate majoră. Sună banal, dar este zilnic evident că felul cum se formulează, se analizează, se ierarhizează (în mass-me­dia) actualitatea nu doar generează efecte psiho-sociale, dar formatează mentalul co­lectiv, criteriile, discernământul. În fond, cultura clasei de mijloc (căci despre ea e vorba) are strânsă legătură cu liniile im­pri­mate de prestația media – la noi, mai ales TV și ziare. Deși ar fi naiv să ne închipuim (ca și în cazul tagmei politice) că dis­func­țiile se pot ameliora brusc, nu trebuie ui­tat că fiecare persoană de dincoace de teh­nologia comunicațională este... un ins li­ber. Alegerea îi aparține. Conform pro­priei conștiințe procedează așa sau altfel. Se poate spune că idealizez: nu știe oricine că jurnalismul nostru este, covârșitor, su­pus altor interese decât cele ale binelui pu­blic?! Ba da, știm, dar preferăm să credem (și uneori) să constatăm că, dacă (și când) se vrea, se poate și altfel! Forța modelelor este indiscutabilă, iar efectul în lanț e po­sibil. Cât insistă însă școlile de jurnalism pe formarea deontologică? Pe educația mo­rală a celor care vor avea „în mână“, sau la îndemână, materia primă a lumii în ca­re trăim? Cum li se predă tinerilor... li­ber­tatea de expresie? În ce măsură sunt în­vă­țați, bunăoară, că decupajul editorial nu es­te la cheremul nimănui?

Spuneam că pesimismul pre­do­mi­nă. Ne simțim prizonieri într-o lume discreționară, rămasă în ur­mă din punctul de vedere al func­ționării instituțiilor de­mocratice, chiar comparativ cu țări vecine, din blo­cul ex-sovietic. Dar, pe de altă parte, este vorba aici și de un reflex, un automatism, care ne împiedică să detașăm, obiectiv, even­tuale semnale benefice. Un reflex al in­credulității, dar și al indiferenței. Căci, altminteri, ar trebui să scanăm mai atent și trendurile pozitive implicate în acțiunea mediatoare din societate și care se cer sus­ținute. O asemenea tendință privește lu­mea ONG-urilor. În 1989, o tristă realitate de care ne izbeam era absența practic to­ta­lă a societății civile. Lucru explicabil prin izolarea noastră în teroarea dictaturii, dar și prin disprețul față de persoana umană, pe care comunismul aplicat l-a dus la ul­ti­ma consecință. De aceea, explozia de ini­ția­tive și idei democratice care a urmat ime­diat după căderea vechiului regim, cul­minând cu Piața Universității, a fost asi­mi­lată unui soi de miracol, de revanșă is­to­ri­că, izvor de speranță pentru viitor. Nu de­geaba, manifestațiile nonstop, efer­ves­cen­ța din „Zona zero a Capitalei“, au căpătat titulatura: Fenomenul Piața Universității. Pe cât de radicală a fost însă reprimarea miș­cării civice din aprilie-iunie 1990, pe cât de sinistră mineriada care a anihilat-o, pe atât de grave s-au dovedit consecințele pe termen mediu și lung. Ani de-a rândul, procesul de coagulare a societății civile a stagnat sau s-a atomizat, paralizând nă­dej­dea că se mai poate recupera ceva. Ins­ta­larea resemnării a dus, pe de o parte, la un inactivism social, la inerție, iar pe de alta, la manipularea formelor fără fond din această gamă, provenite din Occident. Să ne amintim că, cel puțin un deceniu și jumătate de atunci încolo, marea ma­jo­ri­tate a ONG-urilor (care n-au întârziat să se înmulțească precum ciupercile) nu prea au fost altceva decât dispozitive de făcut sau spălat bani, platforme instru­men­ta­li­zate de personaje suspecte, puse pe îm­bo­gățire sau privilegii. Până foarte târziu, a persistat (și încă persistă!) o neîncredere de fond, dublată de suspiciunea potrivit că­reia un ONG nu are cum să fie onest sau independent – din moment ce e atât de simplu să fie „manevrate“ com­po­nen­tele sale. De fapt, ceea ce încă rămâne greu de imaginat pentru mulți este că ci­neva poate activa sau acționa într-ade­văr... dezinteresat. Mai precis, impli­cân­du-se într-o cauză, dincolo de sine însuși. Inclusiv ca voluntar. Rețeta mercantilă ca­re a generat societatea românească de azi, pe ruinele vechiului sistem, contrazice în­tru totul cultura altruismului sau a in­te­re­sului comun. Și o sabotează din plecare.

Pe acest fundal ostil de men^­ta^­li­tate (mai exact, în pofida lui), par­tea sănătoasă a so­cietății, avan­tajată de interacțiunea noi­lor tehnologii, a făcut totuși pași sem­ni­fi­ca­tivi, conștientizând treptat ro­lul pe care îl poate avea, lucrurile pe care le poate schim­ba, solidarizarea pe ca­re o poate ge­nera, dincolo de limitele de­rizorii impuse de o clasă politică recal­ci­trantă la reformă. Cu alte cuvinte, societatea civilă inhibată de poli­ticia­nis­mul agresiv se trezește din hibernare, pe zi ce trece. Un merit major din acest punct de vedere le revine acelor (nu foar­te multe) ONG-uri care au do­ve­dit, în tim­puri grele, că e posibil să rămâi pe drumul ales și să-ți respecți con­vin­ge­rile. Câteva nume din această categorie me­rită citate, dacă n-ar fi decât pentru că longevitatea, consecvența în condiții grele de parcurs le-au legitimat: GDS (din 1989), Fundația Parada (din 1990); Asociația Pro Vita (din 1990); Asociația Salvați Co­piii (din 1990), Fundația Sera România (din 1996); Fundația Sf. Irina (din 1998); Asociația Salvați Bucureștiul (din 2006) etc. Azi, numărul ONG-urilor în România es­te de ordinul miilor, fiind susținute, în pro­porție de peste 60%, prin voluntariat. Fă­ră a cuantifica orbește (desigur, nu ori­ce nou ONG este viabil), nu încape îndo­ia­lă că asistăm la o mutație notabilă în men­talitatea noastră socială. Prin asumare și solidarizare. În mod semnificativ, schim­ba­rea ilustrată de acest veritabil front ci­vic al ultimilor aproximativ 10 ani con­tra­s­tează cu nereformarea clasei politice, care încă nu digeră, ba chiar respinge, ma­tu­ri­zarea (firească!) a societății civile. Cu toa­te acestea, Roșia Montană - 2013 și Co­lec­tiv - 2015 rămân două exemple emble­ma­ti­ce pentru câștigul de cauză al celei din ur­mă. În același sens, o premieră absolută în privința raportului de forțe cetățean vs. establishment mediatico-politic se des­fă­șoară sub ochii noștri în această perioadă, când (pentru întâia dată în istoria sa) Antena 3 e periculos contracarată de ener­giile societății civile consolidate. În fața căreia, cel mai probabil, va pierde bătălia. Desigur, însă, constatările îm­bu­curătoare privind dinamizarea opiniei publice ro­mâ­nești (sub varii forme) nu echivalează cu un așa-numit cult ne­dis­cri­mi­natoriu al ONG-urilor, invocat de unii. Chiar dacă tot mai multe dintre acestea se dovedesc fia­bile și utile în numeroase domenii, nu a dispărut din păcate tentația de tristă amintire a manipulării lor. Exem­plul celor doi deputați veterani ai Par­la­mentului României, care nu s-au jenat, sub nasul nos­tru, să recurgă la manevre înjositoare, pentru a deturna milioane de euro din fonduri europene, destinate mi­norității ai cărei aleși sunt de mulți ani, dovedește, o dată în plus, că asanarea și re­așezarea comportamentului public ar fi cazul să înceapă din zona rarefiată, ame­țitoare, a puterii. În acest scop, justiția, le­gislația coerentă, vigilența civică și jur­na­lismul onest rămân instrumentele-cheie ale unei comunități în proces de redefinire a identității.

Pentru a converti sau măcar a nu­anța pe­simismul cronic al lumii actuale, ge­ne­ra­țiile tinere vor tre­bui să țină capul sus, fo­lo­sind libertatea de acțiune și de ex­pre­sie - cu discernământ și curaj deo­po­trivă. Pe această cale deschisă, instituții fun­da­men­tale precum Biserica Ortodoxă ar pu­tea exercita un rol formator in­te­re­sant, cu con­diția ca ea însăși să înțeleagă și să în­curajeze rostul demnității civice, în­tr-o lu­me tot mai greu încercată.