România, în realitate

Actualele alegeri prezidențiale, dincolo de coordonata politică, reașază definitiv societatea românească, iar această Românie reală, țâșnită precum lava unui vulcan pe străzile sau în piețele marilor orașe, anunță o mutație structurală, așteptată de mult.

În toamna lui 2013, demonstrațiile masive îm­potriva exploatării aurifere de la Roșia Mon­ta­nă, organizate în toată țara săptămâni la rând, dezvăluiau o realitate nebănuită. Și anu­me, constituirea, în umbra sta­tu-quo-ului neo­nomen­klaturist, a unei societăți ci­vile demne de acest nume, al­cătuită din persoane năs­cu­te sau ma­tu­rizate după căderea co­mu­nis­mului. În (prea) puținele oca­zii când reprezentanții pro­tes­tatarilor au fost chemați la une­le televiziuni pentru a-și expune punctul de vedere eco­logist și patrimonial, ei au uimit prin coerență și prospețime - două ca­li­tăți neobișnuite în viața noastră publică. Ca­talogate sumar de unii sceptici drept masă de manevră acționată ocult, mulțimile de tineri dezinhibați au perseverat în charismaticele lor marșuri, șezători sau turnee pe bicicletă, pâ­nă când parlamentul renunța, practic, la adop­tarea legii amintite. Consecința directă fiind însăși pledoaria pentru dezvoltarea du­rabilă a Roșiei Montane care, de atunci în­coace, câștigă tot mai mult teren.

La un an după acel risorgimento al conștiinței civice (anesteziată după mi­neriada din iunie ’90), ma­ni­festațiile de dinaintea și de du­pă cel de-al doilea tur de scrutin al pre­zi­den­țialelor 2014 nu mai puteau fi puse, bi­ne­înțeles, în dubiu. De­și per­soa­nele participante au re­prezen­tat preponderent ace­eași ca­tegorie socio-pro­fe­sio­nală și de vârstă, nimeni nu s-a în­trebat, precum toam­na tre­cu­tă: „cine sunt ăștia? de unde au apărut? ce in­terese camuflează?“. Am­ploarea par­ticipării la vot, calitatea ur­ba­nă și coerența protestelor de stradă confirmă ceea ce acum un an se pre­figura: apariția unei noi realități psi­ho­so­ciale în România, dincoace și dincolo de gra­nițele ei fizice. Iar pe măsură ce timpul va tre­ce, aceas­tă societate civilă regenerată va de­veni in­ter­lo­cutorul tot mai activ al unei clase politice obligate, la rândul ei, să-și amelioreze sim­ți­tor atât comportamentul, cât și com­pe­tența.

Nu greșim spunând că actualele alegeri pre­zidențiale, dincolo de coordonata politică, re­așază definitiv societatea românească, iar această Românie reală, țâșnită precum lava unui vulcan pe străzile sau în piețele marilor orașe, anunță o mutație structurală, așteptată de mult. Dacă acest lucru pare limpede, să nu uităm, pe de altă parte, că și România în­vinsă la vot, masa critică manipulată de po­litruci cot la cot cu mercenarii din presă (și disprețuită de noi pentru slăbiciunea în fața pomenilor electorale), este la fel de reală. In­conturnabilă, de altfel, în orice proiect de țară judicios. Dacă societatea civilă revigorată de generația smart ne dă speranțe pentru viitor și motivație în proiectele noastre, ar fi o eroa­re să „clasăm definitiv“ cazul acelei Românii pe care establishmentul politico-mediatic n-a dorit, de fapt, niciodată să o scoată din bez­nă. Cu cât noul început care se anunță este mai întremător pentru cei educați, citiți, co­nectați, plimbați, cu atât mai stringent se pu­ne problema României ținute la izolare. Fără canalizare. Fără apă curentă. Cu noroiul până la glezne. Analfabetă funcțional sau total, eli­minată sistematic din prim-planul discursului public. Una dintre schimbările fundamentale de viziune politică ar fi tratarea cu respect pro­gramatic a comunităților, așezărilor, zonelor anexate de baronii locali sau naționali, în ci­nica lor strategie, timp de un sfert de veac; sco­aterea din promiscuitate a milioane de ro­mâni (aproximativ 50% din populația țării, conform IPP!) care încă au toaleta în curte și iau apa din puț; atragerea lor spre o con­diție socială demnă. Vocea acelei Românii nu se va face auzită nici pe străzi, nici pe Fac­e­book, dar generația cool trebuie să-i cu­noas­că rea­litatea apăsătoare.

Victoria din 16 noiembrie 2014 este, înainte de orice, izbânda noii clase sociale care a ger­minat în cei 25 de ani de la revoluție. Acest proces ar fi fost însă cu neputință în absența mult invocatei diaspora - care, contra cu­ren­tului, a devenit treptat un veritabil motor al schimbării de mentalitate. Stigmatizarea ei ideologică nu e doar un anacronism, ci și o for­mă de ignoranță. De origine antică, cu­vântul grecesc diaspeiro înseamnă a disemina. Ter­menul denumește un fenomen multi­mi­le­nar, bazat pe continuitate spornică, nici­de­cum pe ruputură. Iar în accepțiunea modernă, diaspora a devenit un apanaj al democrației. Fapt care, în contextul globalizării, nu poate de­cât încuraja.