Sine ira et studio – o misiune imposibilă?

Nu sunt sub nicio formă adepta lipsei de limite în permutările bioetice duse la absurd. Doar atâta lucru (îmi) pretind, ca creștin: să nu îngrop capul în nisip, precum struțul, pentru a-mi da impresia că ceea ce nu accept sau nu doresc nici nu există. Dimpotrivă. Vreau să dovedesc forța credinței creștine ori de câte ori e nevoie, în încercări cât mai istovitoare. Vreau să ilustrez puterea lucrătoare a distincției de bun-simț între a critica și a judeca. Biserica mea e o corabie în înfruntarea valurilor, nu e un ghettou sclerozat. Corabia nu se poticnește în mijlocul oceanului.

Marina Dumitrescu 23.10.2018

De același autor

 

Piatra de poticnire în dezbaterea secolului XXI dintre tradiționaliști și progresiști ține de metodă. Cu cât divergența punctelor de vedere se ascute, cu atât mai stringent se pune problema felului cum are loc exprimarea acestora. Schimbul de idei. Fără a constitui o premieră absolută, actuala „ceartă între clasici și moderni“ se remarcă prin amploarea impactului și greutatea mizei. Până la alegerea ca președinte al SUA a lui Donald Trump, balanța între adepții corectitudinii politice și cei ai unei viziuni conservatoare era într-un statu quo, oarecum intrat în inerție. Neașteptata victorie a unui lider visceral anti-cp a provocat însă o zguduire ideologică ale cărei replici se resimt încă. Ceea ce făcuse, în 2016, de neimaginat succesul electoral al lui Donald Trump fusese tocmai limbarița dezlănțuită împotriva tabuurilor mentale, mai mult sau mai puțin tasate. Cum să câștige unul care ironizează public, la pachet, discriminarea pozitivă, rasialo-sexualo-socială!?! Totuși, inimaginabilul s-a produs. De atunci încoace, raportul de forțe s-a reconfigurat, dar și înverșunarea s-a recalibrat. Contextul care ar fi fost mai degrabă util unei reevaluări generale sau chiar dezinhibării vocilor „indezirabile“ nu a făcut decât să antagonizeze vederile, stimulând descărcarea de ură între ei și noi, în cam tot spațiul occidental. Prăpastia ideologică săpată în ultima jumătate de secol se dovedește tot mai greu de vindecat...

 

Societatea noastră ia notă cu întârziere de această crudă realitate. Până la referendumul din 6-7 octombrie, ne socoteam (printre) cei mai adaptabili și cumsecade cetățeni europeni. Binevoitori și liniștiți în credința noastră. Nu prea luam în serios schimbările de cutume și moravuri dimprejur, astfel încât să ne pregătim, de bine, de rău, pentru o abordare coerentă, cât mai nevătămătoare. Dar cine iese la război nepregătit plătește pagubele. Aș spune, de altfel, că ambele tabere s-au confruntat neantrenate. Ceea ce neomarxismul gata mestecat a adunat în ultimii ani sub umbrela corectitudinii politice (să-i zicem cp 1) s-a trezit în luptă corp la corp cu un conglomerat conservator mai curând autist (să-i zicem cp 2). Reflexul (auto)cenzurii de tip cp 1 s-a propagat din păcate dincolo de baricadă, astfel încât azi, în tabăra tradiționaliștilor e grabnic pus la zid drept stângist cel care pledează, oricât de sincer, pentru toleranță religioasă, sexuală, rasială, pentru echilibru sau nuanțe. Cum să acceptăm vițăvercea, adică inversând doar rolurile, o meteahnă de gândire, de trăire, de viziune?

 

Înainte de a continua, mă prezint: sunt mărturisitoare creștin-orotodoxă, practicantă. Și nu de azi, de ieri. Cititorii acestei pagini au avut în multe rânduri ocazia să înțeleagă de la ce ansamblu de valori mă revendic, după slabele mele putințe. Insist, fiindcă, de pe această poziție asumat creștină, îmi e tot mai greu să am... rețineri când pledez pentru acea deschidere de spirit la care mă îndemnă Predania; să mă simt obligată a-i detesta pe migranți, doar pentru că sunt răsfățați de stânga politică occidentală; să îi diabolizez în bloc pe homosexuali doar pentru că sunt susținuți de o armată ideologică neomarxistă; să confund sumar terorismul cu Islamul, doar pentru că așa vituperează confrații pe Facebook; să resping alerta pro-mediu doar pentru că se află pe agenda ecologiștilor extremiști; să mă jenez de idealul moderației, doar pentru că unii coreligionari m-ar acuza de relativism suspect sau lipsă de fermitate confesională. Pe scurt, așa cum nu agreez defel cp 1, cu atât mai puțin m-aș supune oricărei forme de cp 2. Bunul obicei de a spune ce gândesc nu e negociabil. Prin urmare, chiar dacă sau chiar atunci când greșesc, același soi de libertate mă va ajuta să recunosc și să îndrept cu bucurie erorile de atitudine, de raționament, chiar de comportament. Închid paranteza.

 

Prezentul conflict al mentalităților este deocamdată atât de radicalizat încât nu lasă loc de întors. Nicio soluție pertinentă nu se întrevede, pentru niciunul dintre participanți. Părtașii tradiției ar vrea să anuleze (dacă ar fi posibil) evoluțiile ultimilor 40-50 de ani în materie de moravuri, libertăți individuale, egalitate de șanse etc.; ceilalți, așa-zișii progresiști, solicită peremptoriu ca tot mai sofisticatele lor revendicări să fie general admise. Evident, pe o asemenea bază, blocajul e asigurat. De fapt, nu doar blocajul, ci și escaladarea tensiunii. Nu trebuie ca cineva să fie mare filosof pentru a înțelege că fiecare dintre „beligeranții“ războiului social-ideologic al secolului XXI are de fapt la îndemână pârghii pe care le ignoră. Pentru o minimă eficiență, nucleele de autoritate respective (guverne, ONG-uri, Biserici, personalități) rămân însă datoare străvechii metode... sine ira et studio. Fără ură și părtinire. Idealisme, vor sări unii. Poate. Mulți alții, în schimb, vor fi de acord că speranța în bine e un drept inalienabil.

 

Între cele două entități coborâte în Arenă, cea ancorată în creștinism are evidente avantaje, reunite în Tezaurul său bimilenar. Ce nu știe a înfrunta creștinul, prin Biserica lui? Ce carte, ce exemplu de viață, ce paradigmă îi lipsește sau îl depășește, pentru a nu izbândi? Niciuna - iar asta în primul rând pentru că libertatea sa (de netârguit) este a Duhului și a Iubirii. A paradoxului de a ști că nu știe. A înțelepciunii de a nu suprapune credința în Adevărul revelat și aroganța atotștiutoare. Cei cărora aceste evidențe le par simple povești vor constata, mai devreme sau mai târziu, roadele faptelor trecute prin filtrul lor privilegiat. Dacă, însă, discursul Eclesiei se va conforma criteriilor preapământești ale urii „de clasă“, își va știrbi de unul singur prestigiul și credibilitatea.

 

Referendumul din octombrie a prilejuit, la noi, un astfel de contraexemplu; dezbaterea despre familie (vai, cât de complexă, cât de ramificată, cât de urgentă, în contextul crizei demografice și educaționale cu care ne confruntăm!) s-a transformat sub ochii întristați ai multora într-o descărcare de resentiment la adresa unei alterități umane, dezavuate ex-cathedra. Ca și cum asta ar fi fost de ajuns. Cum se poate eradica totuși o realitate cu nume și prenume - fie ea LGBT? În niciun caz prin stigmatizare și fără paginarea unei ecuații complicate, rezultate din transformările dramatice ale societății europene ale ultimului secol. Nu sunt sub nicio formă adepta lipsei de limite în permutările bioetice duse la absurd. Doar atâta lucru (îmi) pretind, ca creștin: să nu îngrop capul în nisip, precum struțul, pentru a-mi da impresia că ceea ce nu accept sau nu doresc nici nu există. Dimpotrivă. Vreau să dovedesc forța credinței creștine ori de câte ori e nevoie, în încercări cât mai istovitoare. Vreau să ilustrez puterea lucrătoare a distincției de bun-simț între a critica și a judeca. Biserica mea e o corabie în înfruntarea valurilor, nu e un ghettou sclerozat. Corabia nu se poticnește în mijlocul oceanului.

 

Chiar dacă progresiștii sunt mult mai tineri în istorie, iar ascensiunea lor fără combustibil transcendent i-a propulsat cam superficial în poziția de forță (ideologic vorbind) pe care o dețin în prezent, am convingerea că și ei posedă mijloace la care spiritele inteligente pot recurge - dacă nu din alt motiv, măcar pentru a evita efectul de bumerang al unei ofensive nesăbuite, pe termen lung. Crucială este așadar viziunea. Curajul de a anticipa. Personal, cred că neglijarea predicțiilor responsabile constituie principala slăbiciune a celor care forțează vehement porțile... Creației. Din acest punct de vedere, un aspect care dă de gândit e saltul, într-un minim răstimp, de la un palier la altul al „revoluției moravurilor“. Dacă în anii ’60, ’70 liberalizarea avortului era un pas uriaș, pe fundal de Flower Power, în ultimele decenii metamorfoza s-a accentuat. De la „timidele“ parteneriate civile între persoane de același sex din Franța anilor ’80, ’90, bunăoară, azi 18 state ale lumii au legalizat căsătoriile homosexuale, uneori chiar religios. Văzând cu ochii, pe un teren ideologic fertil (dar și fragil), tabloul diversității maximaliste s-a completat cu bisexualii, transsexualii și, mai nou... indecișii sexual. (Ne putem întreba ce urmează.) Pe de altă parte, dacă în urmă cu doar câțiva ani era în dezbatere adopția copiilor în cuplurile de sex identic, azi e pe val procrearea-surogat - cu siguranță punctul critic al întregii probleme. O minimă documentare privind degenerările pe care deja le întâmpină familiile implicate în asemenea inginerii va sugera ce crize existențiale pândesc momentul când primele generații de copii „prin procură“ își vor face auzite, ca adulți, părerile. E cineva sută la sută convins că povestea va decurge molcom? E oare sigur că femeia-purtătoare obligată să semneze ruptura de făt înaintea nașterii nu se va trezi cândva hăituită de propriul instinct matern, scos la mezat? Sau că vlăstarul nu va dori să afle totul despre propria origine biologică? Ce spun drepturile omului despre asemenea perspective nedemne? Și dacă inseminarea prin terț generează un prunc cu handicap, cine și cum își va asuma consecințele?

 

Asemenea derapaje sunt de pe acum realități greu de negat. Dezincriminarea penală a homosexualității constituie pasul de elementară decență la adresa unei particularități a vieții intime de care e responsabil fiecare individ în parte și care a stigmatizat personaje monumentale ale culturii universale - de la Ceaikovski sau Oscar Wilde, la Alan Turing. Nuanța subliniază totodată caracterul volatil al frontierei între viața personală și efectele ei publice, pe termen nedeterminat. Dacă adversitatea adâncită între unii și ceilalți ar face loc unei minime platforme de dialog, elitele ambelor părți ar cugeta poate mai onest. Neîndoielnic, mărturisitorii creștini ar acorda atenție sporită cap. 8 din Evanghelia după Ioan, al ispitirii Mântuitorului de către farisei și cărturari: „Învățătorule, femeia aceasta a fost prinsă asupra faptului de adulter. Iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Tu, dar, ce zici? (...) El s-a ridicat și le-a zis: Cel fără de păcat dintre voi să arunce primul piatra asupra ei“.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2018 Revista 22