Tăcerea câinilor

Legătura preistorică om-câine ne duce la constatarea că viața unuia o oglindește pe a celuilalt. Altfel spus: cum e omul așa e câinele; implicit, cum e comunitatea umană așa sunt câinii ei... vagabonzi. Deruta societății românești în fața invaziei patrupedelor fără căpătâi, de peste trei decenii încoace, ilustrează lipsa generalizată de criterii.

Fabuliștii din toate timpurile au de­mon­strat că regnul animal oferă o gamă com­pletă de analogii cu societatea umană. Aso­ciind necuvântătoarelor diverse carac­te­ris­tici omenești, ei ne oferă, de-a lungul epocilor, sub formă ludică, o oglindire plină de tâlc. În același timp însă, caracterul mo­ralizator al fabulei a cli­șeizat, de fapt, universul atât de misterios al „celor care nu cuvântă“ - câinele fiind una dintre cele mai dezavantajate creaturi, în această privință. Din fericire, prietenia de peste zece mii de ani între homo sapiens și canis familiaris a lăsat urme indelebile în atâtea alte zone ale creației și ci­vi­li­zației, încât minunatele povești sau amin­tiri cu și despre câini din istoria omenirii ar umple o enciclopedie în milioane de tomuri. Oricare dintre noi poate găsi în muzeul său imaginar cel puțin câteva per­sonaje canine de renume universal - fic­tive sau reale. De la Argos, fidelul prieten al lui Odiseu, până la Toto, Colț Alb, Pa­trocle, Pluto sau Comisarul Rex, putem des­fășura o veritabilă mitologie imaginară. Așa cum câini reali și-au câștigat o bi­ne­meritată faimă, prin exemplara legătură cu stăpâni ca Schopenhauer, Freud, Roo­sevelt; sau, pur și simplu, printr-un com­portament impresionant - precum al ce­le­brului Bobby, căruia scoțienii i-au făcut statuie în fața cimitirului Greyfriars din Edinburgh, unde timp de 14 ani păzise, nedezlipit, mormântul stăpânului său... În­tr-o asemenea tipologie care se poate dez­volta pe zeci de pagini, maidanezul ocupă un loc aparte. Ca subspecie canină de „origine abandonată“, această categorie nu poate sub nicio formă fi ruptă de clasa ultraomologată, în virtutea mileniilor, a lui canis familiaris. Mai ales că „va­ga­bondul“, „le chien errant“, implică o con­tradicție în termeni; pe de o parte, fiindcă nu există animal mai dependent de relația cu omul, iar pe de alta, pentru că nu se poate imagina o întâlnire mai bogată în surprize afective decât aceea dintre un maidanez adoptat și salvatorul său. Este așadar evidentă premisa că acei câini be­z­metici de care ne împiedicăm la tot pa­sul, iarnă-vară, sunt de fapt ființe în cău­tare cronică de stăpân. Zeița lor, dacă ar fi să imaginăm așa ceva, ar trebui să fie că­țe­lușa Laika, culeasă de pe străzile Mos­covei în 1957, intens antrenată și pro­pul­sată în spațiu, pentru a se testa în pre­mieră efec­tele mediului cosmic asupra or­ganismelor vii. Martirizată de această ex­periență ex­tremă, monumentul care i-a fost de­dicat este și azi simbolul devo­ta­men­tului ab­solut al unui necuvântător față de om.

Fie că suntem sau nu posesori ai unui câine de companie, de pază, de competiție, de vânătoare, po­lițist, ciobănesc sau pentru orbi, ubicuitatea acestor viețuitoare în existența și cultura noastră ne obligă să reflectăm asupra condiției lor ca specie, iar un pas esențial pe această cale este a nu-i segrega pe maidanezi. Legătura pre­istorică om-câine ne duce la constatarea că viața unuia o oglindește pe a celuilalt. Altfel spus: cum e omul așa e câinele; implicit, cum e comunitatea umană așa sunt câinii ei... vagabonzi. Deruta so­cie­tății românești în fața invaziei pa­tru­pe­delor fără căpătâi, de peste trei decenii încoace, ilus­trează lipsa generalizată de criterii. Ba îi iubim, ba îi urâm. Ba îi hrănim pe la colțuri sau îi luăm în casă, ba îi lăsăm în arcanul hin­gherilor. Ba ne văităm că ne mușcă, ba plângem du­pă ei, când dis­par din car­tier. În absența unei mi­ni­me strategii ar­monizate a primăriei și a so­cietății civile inteligente, ne fagocităm unii pe alții în proteste, ignorând esen­țialul: câinii rătăcitori sunt produsul con­jugat al lipsei de spirit gospodăresc, de in­formare, dar și de milă. Faptul că situația lor nu s-a ameliorat de-a lungul anilor prac­tic deloc denotă indiferența majo­ri­tă­ții dintre noi, dublată de „incultura“ față de comportamentul acestor rude sărace ale exemplarelor de rasă, răzgâiate în apar­tament. Altminteri am înțelege că orice maidanez este, la bază, un disperat cău­tător de fidelitate... Și că manifestarea vio­lentă este, de cele mai multe ori, un reflex defensiv față de ostracizarea sau mal­tra­tarea fixate deja în ereditatea lor.

Pe acest fundal atât de instabil deopotrivă moral și științific, legea euthanasierii câi­nilor, recent adoptată la noi, stipulează practic uciderea în masă. Indiferent de gra­dul în care va fi pusă în aplicare, ea îngăduie un tip de exces care nici în țările avangardiste din punct de vedere bioetic nu a fost până în prezent comis. Este vor­ba de a putea omorî premeditat o cate­go­rie de ființe, doar pentru că există. Pen­tru a le face să dispară. Nu fiindcă sunt bolnave terminal sau prezintă pericol de epidemie. Pur și simplu pentru că sunt prea numeroase și uneori mușcă. Pre­ve­derea potrivit căreia animalele capturate și neadoptate într-un termen minim pot fi anihilate nu reprezintă altceva decât va­rianta necuvântătoare a soluției finale din lagărele de sumbră amintire, unde rasa non grata era eliminată fizic. Apropierea nu e decât aparent forțată, căci principiul în ambele cazuri este cam același. Oricât de controversată și contestabilă, eutha­na­si­erea „privată“ rămâne măcar un gest punctual, asumat ca atare și legat de un anumit context - indiferent că e vorba de o persoană sau de stăpânul unui animal bol­nav. Când însă o lege ia în vizor exis­ten­ța unei întregi categorii de ființe, se cre­ează un precedent alunecos – care poa­te ori­când degenera, îmbolnăvind conștii­nțele.

Deși logica exterminării este cea mai înjositoare, atât pentru victime cât și pentru călăi, se va obiecta: „Bine, bine, dar cum rămâne cu oamenii agre­sați sau chiar uciși de câini? Ce e mai de preț, viața bipedului sau a patrupedului?“. Primul răspuns ne obligă să recunoaștem faptul (cercetat de etologi) că înhăitarea și agresivitatea câinilor nu sunt decât efectul răului tratament aplicat în amonte, de către oameni, ba chiar al cruzimii la care adesea sunt supuși. Având înscrisă în har­ta genetică nevoia de a aparține unui stă­pân și de a-l sluji, câinii vagabonzi se au­tomutilează în singurătate - uneori, în mod paradoxal, chiar pe seama noastră. Cea de-a doua obiecție reprezintă o falsă problemă. Toate formele de viață au va­loarea lor inalienabilă, căci numai îm­preu­nă ele compun armonia lumii. Este eloc­vent în acest sens faptul că asceții, adică oamenii cei mai apropiați de perfecțiune, nu se află niciodată în dezacord cu ce­le­late regnuri, dimpotrivă, conviețuiesc cu toate animalele, îmblânzindu-le chiar pe cele sălbatice și, cel mai adesea, ne­con­sumând carne. (În memoriile sale de de­tenție, Aspazia Oțel Petrescu evocă mi­ra­culoasa domolire, sub puterea rugăciunii, a șobolanilor flămânzi dintr-o încăpere închisă unde fusese intenționat aruncată; așa cum proorocul vechitestamentar Da­niel neutraliza leii înfometați puși să-l sfâșie, tot prin lucrarea nevăzută a cre­din­ței.) Pe de altă parte, sigur că omul re­pre­zintă încununarea Creației. Sau a Evo­lu­ției, pentru cine preferă. Dacă însă punem viața umană mai presus de toate, nu ar trebui cumva să fim mai atenți la datele ei esențiale, descurajând, de pildă (și nu ne­apărat prin lege!), zecile de mii de avor­turi care situează anual România pe unul dintre primele locuri în Europa la acest capitol?... Demnitatea vieții umane în ra­port cu agresiunea canină rămâne desigur o problemă de rezolvat, dar nu favorizând crima. Dacă uciderea în masă preconizată acum ar fi fost preîntâmpinată de ste­ri­li­zarea în masă, sau de adopția în masă de-a lungul anilor trecuți, probabil că si­tuația ar fi fost diferită. Cercul vicios e în­să întotdeauna perfect: lanțul inacțiunii, al incompetenței și al corupției au condus, în mod fatal, la soluția cea mai crudă și totodată cea mai lașă. În bine cunoscuta carte Cele opt păcate ale omenirii ci­vi­lizate (Humanitas, 2011), savantul-filosof Konrad Lorenz ne pune în fața unei re­flecții utile. Identificând printre viciile so­cietății moderne „suprapopularea“, „in­to­leranța la neplăcere“ sau „fenomenul creșterii infantilității“, el pune lumea noastră sub semnul „pustiirii spațiului vi­tal“. O pustiire bineînțeles metaforică, mo­rală, în care oamenii „suferă o atro­fi­e­re a simțurilor etice și estetice, aceste sim­țuri fiind strâns legate între ele“. Opor­tună platformă de autoanaliză.

Studii etologice au determinat exis­tența la câini a unui sindrom, numit „anxietatea separării“. Dincolo de granița dintre Lăbuș-de-casă și Lăbuș-de-stradă, nu trebuie să uităm că uciderea oricât de „blândă“ exacerbează sindromul des­păr­țirii, necruțător pentru canis lupus fa­mi­liaris; producându-i o suferință care, au­zită, ne-ar cutremura, dar pe care preis­toricul companion al umanității o suportă tăcând. Pe termen lung, în schimb, acea tăcere generează nebănuite, asurzitoare ecouri în conștiințele participanților la un act doar aparent igienic. //