Valérie, Julie, François. Și, mai ales, Ségolène

Marina Dumitrescu 14.10.2014

De același autor

Volumul Merci pour ce moment publicat recent de  Valérie Trierweiler nu e nimic mai mult decât o răfuială amoroasă izvorâtă din frustrare, redactată fad și fără talent. Lectura plictisitoare a cărții nu dezvăluie, practic, nimic mai mult decât lamentarea unei femei care nu și-a atins scopul.

La începutul lunii septembrie, scena pu­blică franceză a fost zguduită de o carte. Desigur, nu o banală carte de filosofie, de istorie, de știință sau vreo creație literară ne­așteptată. Nu. Volumul ca­re i-a trezit pe francezi din letargia postvacanțieră nu e altceva decât cronica detaliată a „ne­ma­i­po­me­ni­tei“ rupturi sentimentale din­tre fosta-viitoare primă doamnă a Franței, Valérie Trierweiler, și președintele Hollande (cu care nu a fost căsătorită, dar lângă care tră­ia de mai mulți ani). In­titulată anost Merçi pour ce moment (Ed. Les Arènes), fresca intimității răvășite a doamnei V.T. întrunește emblematic toate ca­racteristicile somptuoasei cărți fără mi­ză a timpului nostru. Cartea de unică fo­lo­sință, cum am mai numit-o. Cartea opor­tu­nistă. Fără viitor. Cartea-butaforie, care ilustrează două aspecte contemporane con­tradictorii: pe de o parte, tabloidizarea, iar pe de alta, consolidarea prestigiului ei, ca obiect de lux, în fața tuturor celorlalte mijloace de comunicare virtuale.

// VALÉRIE TRIERWEILER
// Merci pour ce moment
// Ed. Les Arènes, 2014

Se pot probabil consemna anual mii de cărți, semnate de varii VIP-uri, care apar în lumea oc­cidentalizată, conform unui mo­del ușor de rezumat. 1) No­to­rie­tatea me­diatică (și nu de valoare!) îl face pe autor imediat reperabil. 2) Dacă auto­rul e garantat, deci 100% vandabil, edi­torul e ga­ta să îl publice, din simplul mo­tiv că va câștiga mult și repede. 3) În aces­te con­diții, conținutul respectivei cărți aproape că nu mai contează, atât timp cât el poate fi ambalat într-un marketing care ia ochii. În aceeași logică a formei fără fond, o ast­fel de carte apare întotdeauna în condiții grafice excepționale și în tiraje la care mulți autori, în sensul autentic al cu­vân­tului, nici nu visează. Totodată, re­țeta in­clude mai mulți parteneri: editorul, agen­tul literar și mass-media - pregătiți, cu toții, să umfle ca un balon importanța res­pectivului produs-carte. La pachet, in­tră încă ceva esențial: obținerea calității de „au­tor“ de către cel sau cea care „scrie“ - in­diferent cum, indiferent ce.

Din start, și volumul semnat de V.T. (fostă jurnalistă la Paris Match) impresionează prin ca­litățile tehnice: la prima ve­de­re, un veritabil tom, de 320 de pagini (rezultat de fapt din expandarea for­țată a unui ma­nuscris, cu siguranță mult mai puțin abun­dent), beneficiind de o hârtie dintre cele mai elegante și con­sistente la gramaj, de o paginare ultra­ge­neroasă și un font ide­al pentru o lectură plă­cută, de ample man­șete și spații duble între paragrafe. Con­diții editoriale demne de aforismele lui Scho­penhauer sau de frag­mentele filoso­fice ale lui Cioran. În plus, miza „politică“ maximă a făcut, în ca­zul de fa­ță, ca te­renul să fie minuțios pre­gătit di­nainte, în sensul unei lovituri de teatru me­diatice care să potențeze efec­tul pre­tinselor dez­văluiri incendiare. Cu o mă­ies­trie de in­vi­diat, cele câteva persoane care puseseră la cale „devastatorul plan“ au izbutit să-l secretizeze până în ultima cli­pă, inclusiv ape­lând la o tipografie din Ger­­mania, folo­sind pseudonime și evitând schimbul de mesaje pe Internet... Astfel că, în fatidica zi de mier­curi, 3 sep­t­em­brie, cu 24 de ore înainte ca volumul să apară în li­brării, ziarele detonau bom­ba: „Trier­wei­ler își ia re­van­șa față de infidelitatea lui Hollande, în 200.000 de exemplare! Urmează dez­văluiri șo­can­te!“. Palatul Elysée intră în fibrilație. Câ­teva fragmente așa-zicând com­pro­mi­ță­toa­re sunt pi­cu­rate în presă, ca un fel de „pro­­log“ al unei tragedii antice. „Pre­șe­dintele nu-i iubește pe săraci. În privat îi numește «știrbi», mândru că a făcut o poantă bună.“ Sau: „Simțeam că nu mai sunt dorită de Fran­çois în noua lui viață politică. Sunt în­dră­gostită de un om pe care îl simt în­de­păr­tându-se de mine, pe măsură ce succesul său crește“. Sau: „Pen­tru el, po­pu­la­ri­ta­tea este un drog“ etc. (Aujourd’hui, 4 sept. 2014). Ba­na­li­tatea acestor „citate“ nu împiedică ziarele să vorbească de „un­da de șoc a unui cu­tremur național“ și chiar să emită ipoteza demisiei șefului sta­tului francez... În fond, toată lumea tre­buie să (se) vândă, nu?

„Mult zgomot pentru nimic“ ca­rac­te­ri­zează perfect scrierea celei care nu a mai devenit prima doamnă a Franței. Cu tot regretul de a nu putea îmbrățișa punctul de vedere feminist asupra existenței, tre­buie spus că acest volum (care îi asigură deja autoarei circa jumătate de milion de euro!) nu e nimic mai mult decât o ră­fu­ială amoroasă izvorâtă din frustrare, re­dactată fad și fără talent. Lectura plic­tisitoare a cărții nu dezvăluie, practic, ni­mic mai mult decât lamentarea unei femei care nu și-a atins scopul. Pe lângă amă­nuntele de o rară insignifianță, referitoare la patrulaterul amoros compus din Va­lé­rie, François, Julie și eterna Ségolène, aflăm constant, filă cu filă, cât de mult a plâns doamna V.T., cât de rănită a fost, câ­te calmante a luat și cât de contrariată ră­mâne, la capătul efortului eșuat de a o în­locui definitiv în inima iubitului F.H. pe ma­ma celor patru copii ai acestuia, dar și de a suporta rușinosul episod al „tra­du­cerii“ cu Julie Gayet, tocmai când ascen­siunea către climaxul ierarhiei se apropia de final. Egoul lezat este unicul fir con­ducător de-a lungul zecilor de pagini, pâ­nă într-acolo încât nici mizele politice fier­binți, nici îndatoririle prezidențiale sau al­te eventuale aspecte din culisele afacerilor de stat nu depășesc ca importanță tri­bu­lațiile personale ale autoarei. Chiar și ziua victoriei în alegeri a lui Hollande, 6 mai 2012, e privită prin aceeași grilă ado­les­centină: „Deja, François nu mai e ace­lași. Îi smulg cu greu 30 de secunde doar pentru noi, atât cât să-l sărut în fugă înaintea anunțului oficial al rezultatelor“ (p. 139). „Iubesc un bărbat care nu se va mai putea dărui poveștii noastre de dra­goste ca până acum. Sunt îndrăgostită de un om pe care succesul începe să-l în­depărteze (...) El, care m-a dorit atât de mult, care m-a așteptat atâția ani, odată devenit Președinte, nu mai e același!“ (p. 149). De altfel, nici campania electorală nu fusese scutită de tensiuni fără alt fun­da­ment decât gelozia, așa cum recunoaște în­săși V.T., evocând un miting de cam­pa­nie, unde fosta parteneră de viață a lui Fran­çois Hollande, reputata politiciană Sé­go­lène Royal, decide să-i susțină public can­didatura la Elysée: „Trăim în ziua ace­ea câ­teva ore îngrozitoare de isterie co­lec­tivă, la care se adaugă a mea. Resimt ce­ea ce dicționarele numesc literal un «ex­ces emoțional necontrolabil». Îmi este fi­zic imposibil să-i văd pe cei doi de mâ­nă, pe scenă, în condițiile în care toată lu­mea – mass-media și militanți deo­po­tri­vă – așteaptă acest lucru. Mă simt ne­pu­tincioasă în fața acestei dorințe co­lec­tive ca ei să fie văzuți alături“ (p. 221). Con­textul comemorativ al debarcării din Nor­mandia, din 6 iunie 2014, nu schimbă nici el cu nimic, pentru V.T., registrul ne­in­te­re­san­tului său lamento: „François se agită. Între dineul cu Barack Obama și supeul cu Vladimir Putin, găsește un mo­ment să-mi scrie un SMS pentru a dez­minți in­for­ma­țiile privind relația cu Julie Gayet, dân­du-mi toate asigurările că eu sunt iu­bi­rea vieții lui. Totul se suprapune și se di­la­tă. Președintele Republicii în­cearcă să re­activeze povestea noastră de dra­gos­te, în timp ce se ocupă de cele mai sen­si­bi­le pro­bleme ale lumii inter­na­țio­nale, în preaj­ma majestuoasei co­me­mo­rări...“ (p. 204).

Unde sunt marile dezvăluiri des­pre François Hollande? Ni­că­ieri. În afară de câteva locuri co­mune care definesc orice ma­re om politic (dependența de pu­tere, ceva aroganță, mofturi culinare, unele derapaje verbale), nu aflăm efectiv ni­mic despre F.H . Nici rău, nici bun. Pu­tem chiar spune că, în afară strict de pa­gina referitoare la relația președintelui cu mama sa și la viziunea (tabuizantă) asupra morții, personajul central... este ine­xis­tent. Ca să nu mai vorbim de istoria în timp real care îl înconjoară și care e re­du­să de către autoare la evocări anecdotice, co­laterale. Iată, de altfel, concluzia de­mersului scriptic al d-nei V.T., de la finalul impozantului său volum Merci pour ce moment: „Am suferit prea mult de pe ur­ma minciunii, pentru a o perpetua. Scrie­rea acestei cărți m-a ajutat să fac ordine în izbucnirile mele de furie sau de­za­mă­gire. Cât timp voi purta oare doliul aces­tei iubiri? Președintele a redus is­to­ria noastră la 18 cuvinte seci, dictate Agen­ției France Presse. Prezentele pagini sunt replica mea... Le vor citi doar cei ca­re vor dori să înțeleagă. Ceilalți își vor ve­dea de drum și e foarte bine așa“ (p. 316).

Teoretic, „scrierea“ cuprinsă între coperțile bestseller-ului francez al toamnei nu ar fi meritat o analiză amănunțită, pur și simplu pentru că nu oferă nimic valoros sau substanțial pe plan documentar. Cu­prinsul lui ar fi putut foarte bine să se li­miteze la două-trei pagini ale unei reviste glossy, ale unui tabloid sau, în cel mai bun caz, ale unui ziar central - dat fiind pres­tigiul personajelor. Ceea ce merită în schimb dezbătut (constant) este aspectul de cultură socială pe care această „scri­ere“ îl ilustrează. Pe de o parte, de­gra­da­rea ideii de carte, sub imperiul conjugat al umorilor, complexelor și câștigurilor fa­cile, pe de alta, cârja mondeno-in­te­lec­tuală pe care a ajuns să o reprezinte și pe care, în mod evident, rețelele de so­cia­lizare ale Internetului nu o concurează, deo­camdată, serios. În perimetrul nostru național, situația descrisă aici i se aplică perfect „autorului“ Adrian Năstase, care, tot în luna septembrie, imediat după al doi­lea episod carceral, publică o a doua car­te elaborată în închisoare (Cele două Ro­mânii, Ed. Niculescu), însumând... pes­te 800 de de pagini! Sigur, se va spune, unul e A.N., alta e V.T. Categoric. Ex­pe­ri­en­ța și rolul politic ale fostului premier nu se compară cu orizontul extrem de precar al d-nei V.T. Și, cu toate acestea, me­ca­nis­mul „livresc“ este același. Cartea de­vine „un ceaslov de justificări“ (așa cum titra Adevărul), în spiritul unei re­vanșe (mo­rale sau de imagine) camuflate în straie confesiv-memorialistice; iar edi­to­rul ju­bi­lează că nu va rămâne cu exem­plare pe stoc. Și revine întrebarea: de ce nu i-a fost suficient lui A.N., pentru a se exprima, blo­gul personal atât de bine plasat în ie­rarhia genului, atât de frec­ven­tat, „link-at“, „like-at“? Iată o chestiune a cărei analiză o așteptăm de la sociologi și de la filosofii culturii, care vor trebui să reflecteze cât mai nuanțat asupra vii­to­ru­lui cărții, în ge­neral. O reflecție pe cât uti­lă, pe atât de dificilă, obligată să por­neas­că de la tristul paradox al... cărții ieftine-scumpe, tot mai prezente în librăria de azi. Până una, alta, n-ar fi rău să cugetăm de două ori îna­inte de a alege de pe stand un volum-petardă, care nu va face decât să ne aglo­me­reze inutil biblioteca și me­mo­ria. Eu în­că mă întreb dacă au meritat cei 20 de eu­ro, pentru mărturia d-nei Trierweiler... //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22