Valérie, Julie, François. Și, mai ales, Ségolène

Volumul Merci pour ce moment publicat recent de  Valérie Trierweiler nu e nimic mai mult decât o răfuială amoroasă izvorâtă din frustrare, redactată fad și fără talent. Lectura plictisitoare a cărții nu dezvăluie, practic, nimic mai mult decât lamentarea unei femei care nu și-a atins scopul.

La începutul lunii septembrie, scena pu­blică franceză a fost zguduită de o carte. Desigur, nu o banală carte de filosofie, de istorie, de știință sau vreo creație literară ne­așteptată. Nu. Volumul ca­re i-a trezit pe francezi din letargia postvacanțieră nu e altceva decât cronica detaliată a „ne­ma­i­po­me­ni­tei“ rupturi sentimentale din­tre fosta-viitoare primă doamnă a Franței, Valérie Trierweiler, și președintele Hollande (cu care nu a fost căsătorită, dar lângă care tră­ia de mai mulți ani). In­titulată anost Merçi pour ce moment (Ed. Les Arènes), fresca intimității răvășite a doamnei V.T. întrunește emblematic toate ca­racteristicile somptuoasei cărți fără mi­ză a timpului nostru. Cartea de unică fo­lo­sință, cum am mai numit-o. Cartea opor­tu­nistă. Fără viitor. Cartea-butaforie, care ilustrează două aspecte contemporane con­tradictorii: pe de o parte, tabloidizarea, iar pe de alta, consolidarea prestigiului ei, ca obiect de lux, în fața tuturor celorlalte mijloace de comunicare virtuale.

Se pot probabil consemna anual mii de cărți, semnate de varii VIP-uri, care apar în lumea oc­cidentalizată, conform unui mo­del ușor de rezumat. 1) No­to­rie­tatea me­diatică (și nu de valoare!) îl face pe autor imediat reperabil. 2) Dacă auto­rul e garantat, deci 100% vandabil, edi­torul e ga­ta să îl publice, din simplul mo­tiv că va câștiga mult și repede. 3) În aces­te con­diții, conținutul respectivei cărți aproape că nu mai contează, atât timp cât el poate fi ambalat într-un marketing care ia ochii. În aceeași logică a formei fără fond, o ast­fel de carte apare întotdeauna în condiții grafice excepționale și în tiraje la care mulți autori, în sensul autentic al cu­vân­tului, nici nu visează. Totodată, re­țeta in­clude mai mulți parteneri: editorul, agen­tul literar și mass-media - pregătiți, cu toții, să umfle ca un balon importanța res­pectivului produs-carte. La pachet, in­tră încă ceva esențial: obținerea calității de „au­tor“ de către cel sau cea care „scrie“ - in­diferent cum, indiferent ce.

Din start, și volumul semnat de V.T. (fostă jurnalistă la Paris Match) impresionează prin ca­litățile tehnice: la prima ve­de­re, un veritabil tom, de 320 de pagini (rezultat de fapt din expandarea for­țată a unui ma­nuscris, cu siguranță mult mai puțin abun­dent), beneficiind de o hârtie dintre cele mai elegante și con­sistente la gramaj, de o paginare ultra­ge­neroasă și un font ide­al pentru o lectură plă­cută, de ample man­șete și spații duble între paragrafe. Con­diții editoriale demne de aforismele lui Scho­penhauer sau de frag­mentele filoso­fice ale lui Cioran. În plus, miza „politică“ maximă a făcut, în ca­zul de fa­ță, ca te­renul să fie minuțios pre­gătit di­nainte, în sensul unei lovituri de teatru me­diatice care să potențeze efec­tul pre­tinselor dez­văluiri incendiare. Cu o mă­ies­trie de in­vi­diat, cele câteva persoane care puseseră la cale „devastatorul plan“ au izbutit să-l secretizeze până în ultima cli­pă, inclusiv ape­lând la o tipografie din Ger­­mania, folo­sind pseudonime și evitând schimbul de mesaje pe Internet... Astfel că, în fatidica zi de mier­curi, 3 sep­t­em­brie, cu 24 de ore înainte ca volumul să apară în li­brării, ziarele detonau bom­ba: „Trier­wei­ler își ia re­van­șa față de infidelitatea lui Hollande, în 200.000 de exemplare! Urmează dez­văluiri șo­can­te!“. Palatul Elysée intră în fibrilație. Câ­teva fragmente așa-zicând com­pro­mi­ță­toa­re sunt pi­cu­rate în presă, ca un fel de „pro­­log“ al unei tragedii antice. „Pre­șe­dintele nu-i iubește pe săraci. În privat îi numește «știrbi», mândru că a făcut o poantă bună.“ Sau: „Simțeam că nu mai sunt dorită de Fran­çois în noua lui viață politică. Sunt în­dră­gostită de un om pe care îl simt în­de­păr­tându-se de mine, pe măsură ce succesul său crește“. Sau: „Pen­tru el, po­pu­la­ri­ta­tea este un drog“ etc. (Aujourd’hui, 4 sept. 2014). Ba­na­li­tatea acestor „citate“ nu împiedică ziarele să vorbească de „un­da de șoc a unui cu­tremur național“ și chiar să emită ipoteza demisiei șefului sta­tului francez... În fond, toată lumea tre­buie să (se) vândă, nu?

„Mult zgomot pentru nimic“ ca­rac­te­ri­zează perfect scrierea celei care nu a mai devenit prima doamnă a Franței. Cu tot regretul de a nu putea îmbrățișa punctul de vedere feminist asupra existenței, tre­buie spus că acest volum (care îi asigură deja autoarei circa jumătate de milion de euro!) nu e nimic mai mult decât o ră­fu­ială amoroasă izvorâtă din frustrare, re­dactată fad și fără talent. Lectura plic­tisitoare a cărții nu dezvăluie, practic, ni­mic mai mult decât lamentarea unei femei care nu și-a atins scopul. Pe lângă amă­nuntele de o rară insignifianță, referitoare la patrulaterul amoros compus din Va­lé­rie, François, Julie și eterna Ségolène, aflăm constant, filă cu filă, cât de mult a plâns doamna V.T., cât de rănită a fost, câ­te calmante a luat și cât de contrariată ră­mâne, la capătul efortului eșuat de a o în­locui definitiv în inima iubitului F.H. pe ma­ma celor patru copii ai acestuia, dar și de a suporta rușinosul episod al „tra­du­cerii“ cu Julie Gayet, tocmai când ascen­siunea către climaxul ierarhiei se apropia de final. Egoul lezat este unicul fir con­ducător de-a lungul zecilor de pagini, pâ­nă într-acolo încât nici mizele politice fier­binți, nici îndatoririle prezidențiale sau al­te eventuale aspecte din culisele afacerilor de stat nu depășesc ca importanță tri­bu­lațiile personale ale autoarei. Chiar și ziua victoriei în alegeri a lui Hollande, 6 mai 2012, e privită prin aceeași grilă ado­les­centină: „Deja, François nu mai e ace­lași. Îi smulg cu greu 30 de secunde doar pentru noi, atât cât să-l sărut în fugă înaintea anunțului oficial al rezultatelor“ (p. 139). „Iubesc un bărbat care nu se va mai putea dărui poveștii noastre de dra­goste ca până acum. Sunt îndrăgostită de un om pe care succesul începe să-l în­depărteze (...) El, care m-a dorit atât de mult, care m-a așteptat atâția ani, odată devenit Președinte, nu mai e același!“ (p. 149). De altfel, nici campania electorală nu fusese scutită de tensiuni fără alt fun­da­ment decât gelozia, așa cum recunoaște în­săși V.T., evocând un miting de cam­pa­nie, unde fosta parteneră de viață a lui Fran­çois Hollande, reputata politiciană Sé­go­lène Royal, decide să-i susțină public can­didatura la Elysée: „Trăim în ziua ace­ea câ­teva ore îngrozitoare de isterie co­lec­tivă, la care se adaugă a mea. Resimt ce­ea ce dicționarele numesc literal un «ex­ces emoțional necontrolabil». Îmi este fi­zic imposibil să-i văd pe cei doi de mâ­nă, pe scenă, în condițiile în care toată lu­mea – mass-media și militanți deo­po­tri­vă – așteaptă acest lucru. Mă simt ne­pu­tincioasă în fața acestei dorințe co­lec­tive ca ei să fie văzuți alături“ (p. 221). Con­textul comemorativ al debarcării din Nor­mandia, din 6 iunie 2014, nu schimbă nici el cu nimic, pentru V.T., registrul ne­in­te­re­san­tului său lamento: „François se agită. Între dineul cu Barack Obama și supeul cu Vladimir Putin, găsește un mo­ment să-mi scrie un SMS pentru a dez­minți in­for­ma­țiile privind relația cu Julie Gayet, dân­du-mi toate asigurările că eu sunt iu­bi­rea vieții lui. Totul se suprapune și se di­la­tă. Președintele Republicii în­cearcă să re­activeze povestea noastră de dra­gos­te, în timp ce se ocupă de cele mai sen­si­bi­le pro­bleme ale lumii inter­na­țio­nale, în preaj­ma majestuoasei co­me­mo­rări...“ (p. 204).

Unde sunt marile dezvăluiri des­pre François Hollande? Ni­că­ieri. În afară de câteva locuri co­mune care definesc orice ma­re om politic (dependența de pu­tere, ceva aroganță, mofturi culinare, unele derapaje verbale), nu aflăm efectiv ni­mic despre F.H . Nici rău, nici bun. Pu­tem chiar spune că, în afară strict de pa­gina referitoare la relația președintelui cu mama sa și la viziunea (tabuizantă) asupra morții, personajul central... este ine­xis­tent. Ca să nu mai vorbim de istoria în timp real care îl înconjoară și care e re­du­să de către autoare la evocări anecdotice, co­laterale. Iată, de altfel, concluzia de­mersului scriptic al d-nei V.T., de la finalul impozantului său volum Merci pour ce moment: „Am suferit prea mult de pe ur­ma minciunii, pentru a o perpetua. Scrie­rea acestei cărți m-a ajutat să fac ordine în izbucnirile mele de furie sau de­za­mă­gire. Cât timp voi purta oare doliul aces­tei iubiri? Președintele a redus is­to­ria noastră la 18 cuvinte seci, dictate Agen­ției France Presse. Prezentele pagini sunt replica mea... Le vor citi doar cei ca­re vor dori să înțeleagă. Ceilalți își vor ve­dea de drum și e foarte bine așa“ (p. 316).

Teoretic, „scrierea“ cuprinsă între coperțile bestseller-ului francez al toamnei nu ar fi meritat o analiză amănunțită, pur și simplu pentru că nu oferă nimic valoros sau substanțial pe plan documentar. Cu­prinsul lui ar fi putut foarte bine să se li­miteze la două-trei pagini ale unei reviste glossy, ale unui tabloid sau, în cel mai bun caz, ale unui ziar central - dat fiind pres­tigiul personajelor. Ceea ce merită în schimb dezbătut (constant) este aspectul de cultură socială pe care această „scri­ere“ îl ilustrează. Pe de o parte, de­gra­da­rea ideii de carte, sub imperiul conjugat al umorilor, complexelor și câștigurilor fa­cile, pe de alta, cârja mondeno-in­te­lec­tuală pe care a ajuns să o reprezinte și pe care, în mod evident, rețelele de so­cia­lizare ale Internetului nu o concurează, deo­camdată, serios. În perimetrul nostru național, situația descrisă aici i se aplică perfect „autorului“ Adrian Năstase, care, tot în luna septembrie, imediat după al doi­lea episod carceral, publică o a doua car­te elaborată în închisoare (Cele două Ro­mânii, Ed. Niculescu), însumând... pes­te 800 de de pagini! Sigur, se va spune, unul e A.N., alta e V.T. Categoric. Ex­pe­ri­en­ța și rolul politic ale fostului premier nu se compară cu orizontul extrem de precar al d-nei V.T. Și, cu toate acestea, me­ca­nis­mul „livresc“ este același. Cartea de­vine „un ceaslov de justificări“ (așa cum titra Adevărul), în spiritul unei re­vanșe (mo­rale sau de imagine) camuflate în straie confesiv-memorialistice; iar edi­to­rul ju­bi­lează că nu va rămâne cu exem­plare pe stoc. Și revine întrebarea: de ce nu i-a fost suficient lui A.N., pentru a se exprima, blo­gul personal atât de bine plasat în ie­rarhia genului, atât de frec­ven­tat, „link-at“, „like-at“? Iată o chestiune a cărei analiză o așteptăm de la sociologi și de la filosofii culturii, care vor trebui să reflecteze cât mai nuanțat asupra vii­to­ru­lui cărții, în ge­neral. O reflecție pe cât uti­lă, pe atât de dificilă, obligată să por­neas­că de la tristul paradox al... cărții ieftine-scumpe, tot mai prezente în librăria de azi. Până una, alta, n-ar fi rău să cugetăm de două ori îna­inte de a alege de pe stand un volum-petardă, care nu va face decât să ne aglo­me­reze inutil biblioteca și me­mo­ria. Eu în­că mă întreb dacă au meritat cei 20 de eu­ro, pentru mărturia d-nei Trierweiler... //