26 de ani. Idealuri spulberate, idealuri înfăptuite.

Sunt multe idealuri care au fost spulberate, după Decembrie 1989 . Dar sunt şi unele care s-au înfăptuit. Printre ele – nu singurul, dar, poate, cel mai de preţ –, este libertatea. Fără de care ne este imposibil să concepem că am mai putea trăi.

Se împlinesc, zilele acestea, 26 de ani de când românii au ieşit în stradă, strigând „Libertate!”, dispuşi să-şi rişte viaţa pentru despărţirea de­finitivă de un regim totalitar şi de tarele acestuia. Peste o mie de oameni au murit, alţi aproape două mii scăpând cu viaţă după ce gloanţele au „muşcat” din ei. După ani de la acel Decembrie însângerat, unii spun că jertfa a fost degeaba. Da, sunt multe idealuri care au fost spulberate, aşa e...

Pentru că am ieşit din comunism, în Decembrie 1989, cu secrete care trebuiau bine tăinuite. Şi s-a reuşit ascunderea lor. Pentru că, imediat după Revoluţie, nomenclatura – oameni din eşaloanele secundare ale vechiului regim – s-a regrupat rapid şi a confiscat puterea, prin aranjamente de culise, punând bazele unui regim care, deşi ulterior s-a prezentat ca un artizan al statului democratic după 1989, a fost un demolator al său. A început, cum spuneam, prin confiscarea Revoluţiei, prin crimă (până în 22 Decembrie 1989, ziua căderii dictaturii Ceauşescu, Raportul Final al Comisiei Pre­zi­denţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Ro­mânia consemnează 162 de morţi, alţi 942 de oameni fiind ucişi până în 27 decembrie, zice-se “de teroriştii lui Ceauşescu”, terorişti neidentificaţi vreodată) şi prin mistificarea adevărului în procesul soţilor Ceauşescu (simulacrul de proces, în care au fost judecaţi în câteva ore şi executaţi, în zi de Crăciun, pentru omorârea a 60.000 de oameni). Un regim care a continuat prin deturnarea idealurilor Revoluţiei – exprimate explicit prin Proclamaţia de la Timişoara, din 11 martie 1990 şi prin manifestaţia-maraton din Piaţa Universităţii, din 22 aprilie - 12 iunie 1990 –, recurgând pentru aceasta la fratricidul din 13 - 15 iunie 1990. Un regim care s-a dovedit nedemocratic, de esenţă neocomunistă, antiliberală şi antipluralistă.

Pentru că democraţia post-decembristă în România a început cu stângul. Atunci, în zorii anilor 90, s-a închegat sistemul transpartinic, bazat pe compromis şi îndatorare reciproce, urmând apoi, consolidarea lui aproape indestructibilă. Oameni din eşaloanele doi - trei ale regimului comunist, ajunşi în funcţii legislative sau executive importante, au dictat o continuitate, de un rafina­ment pervers, a sistemului comunist. A urmat perioada de spoliere a resurselor ţării. România a fost împărţită între ei sau, dacă au preferat – din motive de autoconservare – traiul sub motto-ul „sărac, dar cinstit“, au oferit-o, întru fidelizare, epigonilor lor. Reţelele de interese în care s-au constituit reprezentanţi direcţi şi indirecţi ai fostei puteri comuniste ori ai aparatului represiv al acesteia controlează şi acum, economic, politic şi mediatic, România.

Pentru că ideea de lustraţie a fost călcată în picioare. De aleşi ai poporului – parlamentari şi de stânga, şi de dreapta. A fost ne­voie de 22 de ani pentru ca lustraţia să treacă de la idee la lege votată – departe, însă, de forma gândită în 1990. Şi asta doar după ce, la începutului lui 2012, un om, Teodor Mărieş, a fost dispus să renun­ţe la viaţă pentru a-i de­termina să voteze Legea lus­traţiei. Şi atunci, inso­lenţa a fost cuvântul care a caracterizat atitudinea din Parlament. După o sută de zile în care Teo­dor Mărieş se aflase în gre­va foamei. Roberta Anastase, pe atunci, preşe­din­te al Camerei Deputaţilor, nu catadicsise să ceară discutarea şi votarea în regim de urgenţă a legii. Când, totuşi, legea a intrat în dezbatere, la presiu­nea societăţii civile, îngrijorată de deteriorarea stării de sănătate a lui Teodor Mărieş, a fost votată în bătaie de joc. Pen­tru a fi declarată neconstituţională, în scurt timp.

Pentru că singura condamnare a comunismului, ca regim ilegitim şi criminal, s-a făcut în baza unui act istoric. Am avut doar un Raport de condamnare a crimelor comunismului, realizat de Comisia Analiza Dictaturii Comuniste din Ro­mânia, „Comisia Tismăneanu”, un raport asumat oficial de fostul preşedinte Traian Băsescu. În 18 decembrie 2006, de la tribuna Parlamentului României, acesta denunţa, în numele Statului român, regimul comunist ca ilegitim şi criminal. Nouă ani mai târziu, unul din membrii Comisiei, Sorin Ilieşiu, încearcă să anuleze acest act istoric. Iniţiind o lege care prevede elaborarea unui alt document similar, numit, de această dată, Raport pentru condamnarea totalitarismului comunist şi pentru memoria naţională totalitară, care ar urma să fie realizat de Academia Română. Faptul că aeastă lege a trecut de Senat, în toamna acestui an, dovedeşte că, nu o dată, votul se dă, sau nu, nu pentru o idee, pentru o cauză, ci pentru sau împotriva unui om ori a unui grup politic. O idee în spiritul căreia anticomunismul penelist (ex-uselist, dată fiind mai noua apartenţă politică a d-lui Ilieşiu) este, iată, e mai acceptabil decât cel băsist, care fusese contestat vehement, cu înjurături şi răcnete.

Pentru că Justiţia a ferecat misterele Revoluţiei. Iar în toamna acestui an a venit lovitura de graţie. În 23 octombrie, Parchetul General – sub conducerea lui Tiberiu Niţu, al cărui nume a fost pomenit ca fiind implicat în evenimentele din Decembrie 1989, de partea celor care au tras – anunţa clasarea dosarului Revoluţiei, trecând, însă, sub tăcere numele procurorilor militar care au dispus această soluţie. Un dosar care a vizat uciderea a 709 oameni, rănirea prin împușcare a 1.855, rănirea în alte împrejurări a 343 de persoane și reținerea a 924 de oameni, în timpul evenimentelor din Decembrie 1989. Un dosar clasat deşi, din 2010, în România omorul este imprescriptibil. Un dosar clasat în condiţiile în care există o decizie a CEDO din 24 mai 2011, care spune clar că omorurile comise în timpul Revoluției nu se prescriu, deci anchetele trebuie duse la final. În toţi aceşti ani, în care dosarul Revoluţiei a fost tergiversat, CSM nu s-a autosesizat, nu a fost interesat de cauzele întinderii unei anchete pe durata a mai mult de un sfert de veac.

Totuşi, sunt şi idealuri care s-au înfăptuit. Printre ele – nu singurul, dar, poate, cel mai de preţ –, este libertatea. Fără de care ne este imposibil să concepem că am mai putea trăi.