Ion Iliescu, vioară a Kremlinului?

O declaraţie a fostului preşedinte Ion Iliescu, tardivă şi în contradicţie cu precedentele, ridică mari semne de întrebare. Din perspectiva momentului, a contextului geopolitic şi a posibilului scop în care a fost făcută.

Un subiect vechi de câţiva ani – existenţa în Europa a unor presupuse închisori CIA – este readus în atenţia publică printr-o declaraţie fă­­cută, aparent întâmplător, de fostul pre­şe­dinte Ion Iliescu, într-o pu­bli­caţie germană de stânga, Der Spiegel. Pentru care d-l Ili­es­cu declara, acum câteva zile, că a aprobat „în principiu“ o solicitare a SUA, în perioada 2002-2003, privind crearea unui centru al CIA în Ro­mâ­nia, susţinând, însă, că nu a ştiut că e vorba despre vreo unitate de detenţie. O de­cla­raţie care ridică semne de în­trebare. Din perspectiva momentului, a con­textului geopolitic şi a posibilului scop în care a fost făcută.

Este o afirmaţie făcută de d-l Iliescu la câteva luni după ce declara că nu a avut cunoştinţă despre aşa ceva, la 12-13 ani de la momentul în care, susţine acum, a dat aprobarea şi du­pă alţi ani în care tema aceasta făcuse obi­ectul unor anchete oficiale care nu probaseră acuzaţiile.

Interesant este şi faptul că, doar cu câteva zi­le înainte de apariţia articolului în Der Spiegel, acelaşi subiect era abordat la un post TV na­ţional, într-o emisiune care l-a avut ca invitat pe fostul preşedinte Traian Bă­sescu. O emisiune pe Rea­litatea TV, postul lui Cozmin Guşă. Cel care – ca o pa­ran­teză fie spus – în anii 2000, când era secretar general al PSD, ar fi declarat că „Rusia este a doua mea patrie“.

În plus, aducerea în discuţie a acestei teme şi afirmaţia d-lui Iliescu vin în condiţiile în ca­re anchetele oficiale au re­levat că nu există probe care să susţină res­pectivele acuzaţii. Sunt făcute având la bază un raport recent al Senatului SUA, din de­cem­brie 2014 – care invocă „fapte noi“, dar, inex­plicabil, trece sub tăcere exact numele sta­telor incriminate –, un raport realizat la aproa­pe patru ani de la instalarea regimului Oba­ma, care anunţa că a pus capăt programului de detenţie şi interogare iniţiat de fosta Ad­ministraţie de la Washington, dar care, de­cla­ră geostrategul Stratfor, George Friedman, s-a eschivat de la responsabilitate: „Obama a dat publicităţii documentele prin care Bush a apro­bat tortura şi a făcut astfel ca întreaga problemă să cadă pe umerii administraţiei ame­ricane anterioare, în timp ce a refuzat anchetarea vreunuia dintre cei asociaţi cu aceste practici“. Ceea ce poate arăta în back­ground nişte jocuri politice interne.

Redeschiderea, acum, a scandalului în Europa şi, mai cu seamă, în ţări aflate la confluenţa unor interese cât se poate de bine conturate din punctul de vedere al Federaţiei Ruse pare, astfel, să fie o undă a unor jocuri politice din SUA. Amplificarea sa în Europa implică însă, în actualul context geopolitic, un risc crescut. Vorbim despre o Europă pândită de pericolul ex­pansionismului rus, o Europă care tra­ver­sează cea mai gravă criză de la Războiul Rece încoace, o Europă care se vede nevoită să fa­că faţă unor tehnici de manipulare subversive ale Rusiei, prin care regimul de la Kremlin – deranjat de prezenţa în coasta sa a SUA, prin NATO – urmăreşte slăbirea filonului euro-atlan­tist şi pentru care primeşte deja sprijin chiar de la facţiuni politice de pe continent. Cât priveşte statele vizate de scandal – „pe surse“, România, Lituania şi Polonia –, sunt ţări aflate în sfera de interes direct al Fe­de­raţiei Ruse. Mai mult, în România, puterea pă­rea să-i facă jocurile. În anii 2012-2014, se conturaseră indicii privind intenţia de schim­bare a liniei strategice a României dinspre Vest spre Est şi exista suspiciunea unei po­si­bile agende duble a puterii. Aceeaşi putere a cărei campanie electorală pur naţionalistă şi ale cărei declaraţii cu iz antieuropean fu­se­se­ră girate, la europarlamentarele din 2014, de însuşi liderul socialiştilor germani, preşedinte al Parlamentului European, Martin Schulz. Ace­eaşi putere care dă semne că nu a re­nun­ţat la unele dintre proiectele controversate. Actualul ministru de Externe, Bogdan Au­res­cu, anunţa, acum câteva zile, că „se lucrează la un parteneriat strategic România-China“. Asta, în lipsa acordului CSAT, în condiţiile în ca­re România are un Parteneriat Strategic cu SUA şi în condiţiile în care un parteneriat stra­tegic implică, cel puţin teoretic, o com­po­nentă de securitate şi apărare.

De ce a făcut, totuşi, d-l Iliescu această afir­ma­­ţie acum şi în contradicţie cu ceea ce spu­sese până acum? Din greşeală? Totuşi, nu e genul de politician căruia să-i scape ceva ce nu vrea să spună. Sau pentru a juca o carte în fa­voa­rea Rusiei, ca parte a unui plan de de­sta­bi­li­zare a ţărilor din jurul Ucrainei, de pu­nere la în­doială a cooperării transatlantice, în fond, de favorizare a expansiunii putiniste asu­pra unor state membre ale fostului bloc so­vietic? Să fie d-l Iliescu o vioară a Krem­li­nului, în scan­dalul „presupuse închisori CIA în Europa“?