Târzia dreptate

Barbariile comise în timpul mineriadei din 13-15 iunie 1990 – oameni uciși, îm­puș­cați, bătuți, reținuți ilegal în Zona Zero a Capitalei României, pentru „vina“ de a fi cerut eliberarea scenei po­litice de către puterea neo­comunistă care confiscase Revoluția din ’89 – ajung, în sfârșit, să fie judecate. Du­pă 28 de ani de la co­miterea acelor fapte abo­mi­nabile, care făcuseră în­con­jurul lumii, îngrozind-o, Înalta Curte de Casație și Justiție a început judecarea în cameră preliminară a Dosarului Mi­ne­riadei, cu fostul președinte Ion Iliescu, fostul premier Petre Roman, fostul vice­pre­mier Gelu Voican Voiculescu, fostul șef al SRI Virgil Măgureanu printre inculpaţi, acuzaţi de infracţiuni contra umanităţii. Deci, procesul este, încă, departe de final. Și, oricum, nu ajung să răspundă în fața le­gii toți cei care au încălcat-o. Pentru unii dintre ei, timpul s-a sfârşit deja.

Şase oameni ucişi şi alţi câţiva răniți prin împuşcare, sute de oameni bătuți cu bes­tialitate, peste 1.000 lipsiți ilegal de liber­tate, mulți, arestați şi torturați la unităţile militare de la Măgurele şi de la Şcoala de Ofiţeri de Poliţie din Băneasa, persoane agresate, în număr neidentificat, și, tot în număr neidentificat, sedii devastate de aso­ciaţii nonguvernamentale, partide po­li­tice istorice, universităţi, redacţii de ziare care refuzaseră obediența față de puterea nou instalată – acestea sunt datele in­di­cate în Raportul-rechizitoriu despre fra­tricidul din 13-15 iunie 1990, realizat de Asociaţia 21 Decembrie 1989, în par­te­ne­ri­at cu Institutul de Investigare a Cri­me­lor Comunismului şi Me­mo­ria Exilului Românesc.

Invazia minerilor în Bucureşti în iunie 1990

Fostul preşedinte Ion Ili­escu a privit admirativ spre ceea ce lăsase în urmă hoar­da de vreo 10.000 de mi­neri aduși în București, înar­mați cu bâte și topoare, şi forțele de ordine scoase în stradă să reprime ma­ni­festația din Piaţa Univer­si­tăţii. Şi în 15 iunie 1990, satisfăcut, le mul­ţumea public pentru „conştiinţa civică, patriotică“ şi pentru „dăruirea exem­pla­ră“ de care au dat dovadă.

Timp de un sfert de secol, aceste adevăruri au fost ignorate şi terfelite chiar de către oa­meni din justiţie. De către procurorii res­ponsabili de caz, care nu i-au deranjat cu ancheta pe artizanii acestui fratricid. De procurorii care, după 20 de ani, anun­țau clasarea dosarului. De magistraţii din CSM, care nu au fost interesaţi de cauzele întinderii unei anchete penale pe durata a mai mult de un sfert de veac. Din fericire, nu au renunțat la ideea de dreptate vic­timele și urmașii acestora. După alți ani de procese, aceștia au obținut la CEDO reluarea cercetărilor în dosar. Sprijiniți în ceea ce pare încă o luptă a lor cu morile de vânt de președintele Asociației 21 De­cembrie 1989, Teodor Mărieș, un om da­to­rită căruia şi acest dosar, la fel, cel al Re­voluției, îşi urmează cursul firesc, în jus­tiţie. În martie 2015, CEDO a obligat statul român să identifice vinovaţii, așa că, în toamna aceluiași an, Parchetul General anunța redeschiderea anchetei.

Acest dosar este o filă ruşinoasă din istoria postdecembristă a justiției. Faptul că nu e rezolvat după 28 de ani de la comiterea faptelor şi că nu a răspuns nimeni pentru această tergiversare arată că pioni im­por­tanţi din justiţie şi din alte structuri ale statului sunt parte a regimului instalat la putere în decembrie 1989, că au conexiuni cu acesta ori că îi sunt captivi din cauza cine ştie căror compromisuri făcute. Un re­gim compus din nomenclatura care se regrupase rapid, după decembrie 1989, şi con­fiscase puterea prin aranjamente de culise, închegând un sistem transpartinic, bazat pe compromisuri reciproce, şi con­solidându-l apoi aproape indestructibil. Un regim care, deşi se prezenta drept ar­ti­zan al statului democratic, după 1989, s-a do­vedit un demolator al său. A în­ce­put prin confiscarea Revoluţiei, prin crimă şi prin mistificarea adevărului. A con­ti­nuat prin deturnarea idealurilor Revo­lu­ţiei, ex­pri­mate prin Proclamaţia de la Timişoara şi în cadrul manifestaţiei-mara­ton din Pia­ţa Universităţii din 22 aprilie-12 iunie 1990. Apoi, ani la rând, prin blocarea ie­şi­rii la suprafaţă a adevărului şi, în paralel, prin mistificarea lui, prin ma­nipulare, prin campanii mediatice imunde.

Din cauza lor, a reprezentanţilor acestui regim, democraţia postdecembristă în Ro­mânia a început cu stângul. Din cauza lor, victimelor Mineriadei – ca şi celor din Re­voluţie – nu li s-a făcut dreptate. Din cau­za lor nu am avut un proces de lustraţie. Din cauza lor, singura condamnare a comunismului, ca regim ilegitim şi cri­mi­nal, s-a făcut în baza unui act istoric, fără valoare juridică. Din cauza lor, România nu s-a desprins nici azi, în totalitate, de to­xica moştenire comunistă.