Un ochi spre prezidenţialele din 2024 şi unul spre cele din 2000

Să ne amintim de alegerile prezidenţiale din 2000, de contextul în care s-au desfăşurat şi în care am ajuns să alegem între un exponent al regimului de factură neo-comunistă care confiscase Revoluţia şi care a orchestrat fratricidul din Piaţa Universităţii şi un exponent al extremismului şovin, antisemit, xenofob. Iar cu aceste imagini în minte să privim spre 2024. S-ar putea să ne trezim într-o situaţie asemănătoare.

Din partea CDR aşteptările opiniei publice fuseseră, în 1996, foarte mari, iar în 2000, la final de mandat, dezamăgirile au fost pe măsură; fuseseră patru ani de tensiuni în interiorul alianţei, alimentate şi din interior, şi din exterior, de guvernare pe fondul unei crize economice, patru ani la finalul cărora fostul preşedinte Emil Constantinescu s-a declarat public înfrânt de sistem, adică de oamenii fostei Securităţi rămaşi în serviciile de informaţii sau activi prin colaborarea cu ele ori infiltraţi în instituţii şi în partidele care au format Convenţia. La alegerile prezidenţiale din noiembrie 2000, după primul tur (în care intraseră Mugur Isărescu şi Teodor Stolojan, candidaţi de dreapta, zonă în care, ca de obicei, sunt orgolii exacerbate, Ion Iliescu – PSD şi Corneliu Vadim Tudor – PRM), exponentul extremismului coordonat din subteranele fostei Securităţi, Vadim Tudor adică, lua aproape 30 la sută din sufragii. Era o ascensiune năucitoare şi foarte periculoasă. Aşa s-a ajuns ca, în turul doi, în care s-au înfruntat Vadim Tudor şi Ion Iliescu, să fim nevoiţi să alegem răul cel mai mic, pentru a evita o catastrofă naţională. Adică, în detrimentul unui extremist şovin, antisemit, xenofob, care ameninţa să instituie un regim autoritar, conducând ţara cu mitraliera, un regim care ne-ar fi izolat de Occident şi ar fi blocat negocierile pentru intrarea în UE, să-l alegem pe Ion Iliescu, exponentul regimului de factură neo-comunistă care confiscase Revoluţia şi care, în iunie 1990, a orchestrat fratricidul din Piaţa Universităţii împotriva celor care nu mai voiau ca ţara să fie pe mâinile unor oameni din eşaloanele doi şi trei ale fostei nomenclaturi şi ale fostei Securităţi. Oameni care apoi, vopsiţi în democraţi, şi-au împărţit hălci din România, devenind oligarhi care au influenţat în interes personal jocul politic la nivel înalt, ori oameni care, cu banii fostei Securităţi, au clădit imperii media pentru a lansa campanii de linşaj la adresa celor care nu le fac jocurile politico-financiare.

Ce avem acum, după alegerile parlamentare din 6 decembrie 2020, un scrutin marcat de un absentesim masiv? Perspectiva a patru ani grei, de instabilitate politică, peste care se suprapune revenirea în Parlamentul României a unui partid extremist, anti-sistem, a cărui ascensiune ridică semne de întrebare; locul PRM a fost luat acum de AUR, cu un discurs legionaroid, ultranaţionalist, anti-sistem, anti-occidental, suveranist, homofob. A stat un an în stare latentă, explodând acum la 9 la sută, de la un firav şi insignificant 1 la sută, cât obţinuse la locale. Pandemia i-a venit mănuşă, ajutându-l să se poziţioneze anti-sistem. În aceste ultime luni, a exploatat frustări şi tensiuni sociale cauzate de regulile sanitare impuse de pandemie. A exploatat măsuri nepopulare luate de autorităţi ori inerente greşeli de guvernare. A exploatat furia unui public credincios în faţa deciziei de închidere temporară a bisericilor şi a limitării prezenţei la slujbe ori procesiuni religioase şi în faţa retoricii radicale a unor voci din USR-PLUS împotriva Bisericii. A atacat toate regulile impuse pentru stăvilirea epidemiei de coronavirus, instigând populaţia să le încalce şi invocând în mod mincinos încălcarea libertăţilor personale şi chiar a suveranităţii – cu apărarea căreia îşi începe platforma.program, deşi nimeni şi nimic nu ameninţă suveranitatea României, însă conturându-şi un duşman imaginar îşi justifică discursul anto-european. De luni de zile, organizează sau participă la proteste împotriva măsurilor sanitare, discursul anti-sistem, anti-mască, anti-vaccin, fiind infiltrate cu teorii ale conspiraţiei, care prind foarte bune la un public needucat.

În viitorul mandate legislativ, majoritatea parlamentară, coalizată în jurul PNL (USR-PLUS, UDMR, minorităţi şi PMP, dacă va trece pragul electoral) va fi foarte fragilă şi expusă riscului de a-i fi schimbată configuraţia în orice moment. În alianţa de guvernare tensiunile mocnite sau chiar scandalurile publice, cauzate de orgolii nemăsurate, de aere de superioritate şi pretenţii prea mari în raport cu valoarea electorală, sunt previzibile – situaţii de genul acesta au dus la implozie şi în cazul CDR şi, câţiva ani mai târziu, al Alianţei DA. Vor fi patru ani dificili, de instabilitate politică, de guvernare pe fondul crizei mondiale sanitare – departe încă de final –, peste care se suprapun probleme economice mari. Erodarea imaginii pe care o aduce cu sine guvernarea, mai ales în condiţii de acest gen, este inerentă. În plus, partidele care vor forma majoritatea şi alianţa de guvernare vor trebui să găsească metode de a pune stavilă expansiunii extremismului AUR, ceea ce nu va fi foarte uşor. În ţară există teren fertil pentru ultranaţionalism şi extremism, culoar lăsat liber de PRM, care nu mai are, de ani de zile, forţa din perioada vadimistă. Au mai fost încercări de intrare pe acest culoar electoral. Una din partea PRU (Partidul România Unită, un nume inspirat din Rusia Unită, partidul lui Vladimir Putin) înfiinţat în 2014, de Bogdan Diaconu, fost parlamentar PSD şi fost colaborator al postului de propagandă al Kremlinului, Vocea Rusiei. O altă încercare a fost din partea Alianței Noastre, partid fondat în 2016 și condus de Marian Munteanu, promotor al ultranaţionalismului și al anti-occidentalismului, din discursul acestuia nelipsind elementele ortodox-fundamentaliste. Ambele au eşuat. În plus, contextul internaţional e tulbure, marcat de dorinţa de expansiune a regimului de la Kremlin şi de revirimentul, la nivelul întregii Europe, a partidelor naționaliste şi ultranaţionaliste, anti-sistem, eurosceptice, curentul ultranaţioanlist fiind întreţinut prin război hibrid sau susţinut financiar de Rusia.

Dacă alianţa de guvernare va fi percepută, în ansamblu, drept eşec, dacă scandalurile publice vor fi la ordinea zilei, dacă alianţa va genera nemulţumiri şi dezamăgire în procente prea mari, nu este exclus ca, în 2024, reprezentanţii acestor partide de dreapta să nu aibă nicio şansă la prezidenţiale. Să avem de ales, în turul doi – la fel ca în 2000 –, între reprezentantul PSD (care nu dă semne că se va reforma, deşi a renunţat între timp la susţinerea oficială a corupţilor şi împins pe linie moartă unele voci ultranaţionaliste şi anti-occidentale, ceea ce a dus la demisia lor din partid, şi nici nu şi-a cerut scuze publice pentru derapajele de la statul de drept la care s-a dedat), reprezentant care ar putea fi şi unul din premierii-marionetă ai lui Liviu Dragnea, rebranduit între timp, şi reprezentantul urmaşului PRM, adică al AUR.