Între realism şi optimism

homose Probabil că era de preferat ca su­biectul să fie deschis de către minoritarii înșiși, în­tr-o măsură semnificativ mai mare decât au făcut-o până acum. Astăzi îi putem nu­măra pe degetele de la o mână pe cei care și-au asumat riscul să își facă publică identitatea sexuală. Înțeleg de ce sunt foarte puțini. Le este teamă în pri­mul rând de familie, de prieteni, colegi, profesori, șefi, vecini, cu alte cuvinte, de cei pe care îi iubesc, prețuiesc, de cei de ca­re le pasă. Le este teamă să nu le pro­ducă suferință. Le este teamă de res­pin­gere, alungare, ostracizare. Tuturor ce­lorlalte tipuri de minorități, chiar și fe­me­i­lor, ca minorități politice, le-a fost și le es­te mai puțin teamă. Sexul, rasa, di­za­bi­litatea, etnia nu pot să fie ascunse deloc sau nu pot fi ascunse ușor (cazul etniei, vezi situaţia disperată şi tragică a evreilor în vremuri naziste, maghiarizarea ro­mâ­ni­lor sau românizarea maghiarilor în vre­muri naţionalist-şovine). Credința reli­gi­oasă poate să fie „camuflată“ în vremuri ostile (vezi mersul nostru pe furiş la bi­serică, în comunism). Şi orientarea se­xua­lă poate să fie camuflată.

În societăţi cu state construite pe valorile democraţiilor liberale nu este nevoie să ascunzi toate acestea. Este loc pentru toa­tă lumea, atâta vreme cât nu în­căl­căm libertăţile şi drepturile altora. Drep­turile femeilor, romilor, maghiarilor, bap­tiştilor nu încalcă cu nimic drepturile băr­baţilor, germanilor, românilor, ortodoc­şi­lor, tot aşa cum drepturile homo­se­xualilor nu încalcă şi nu îngrădesc drep­turile heterosexualilor. Cei mai mulţi oa­meni vor continua să se căsătorească ci­vil în cu­pluri hete­ro­se­xuale şi să mergă la altar să pri­mească bine­cu­vân­tarea pentru uniunea spi­rituală în faţa lui Dum­nezeu. În această pri­vinţă, statul nu se poate amesteca în tradiţia Bi­se­ricii despre familia creş­tină. Numai că statul este al tuturor cetăţenilor săi, indiferent de credinţa sau necredinţa lor, după cum Bisericile sunt ale credin­cio­şilor. Este foarte bine că statul nu se amestecă în rânduiala Bisericilor. Este la fel de bine ca nici Biserica să nu se ames­tece în rânduiala statului, o instituţie laică. Ştiu că scriu banalităţi. Dar sunt oa­re toate acestea banalităţi, în cazul nos­tru?

În principiu, România este un stat care, prin apartenenţa la Uniunea Europeană, a aderat la valorile democraţiilor liberale. Cel puţin la nivel formal. Demersul de mo­dificare a Constituţiei şi votarea or­ga­nizării referendumului sunt mărturii clare ale inapetitului multor cetăţeni şi a co­pleşitoarei majorităţi a politicienilor pen­tru democraţie liberală. Prin urmare, este timpul să ne trezim din iluzia că, pe fond, am înţeles şi internalizat ideea că li­beratea şi drepturile mele au o singură limită: libertatea şi drepturile tale. Cu alte cuvinte, noi nu vrem ca ceilalţi să fie aşa cum sunt ei, ci aşa cum suntem noi. Da­că se poate, cel mai bine este să fie et­nici români, ortodocşi, fără dizabilităţi şi să aibă emoţii erotice numai faţă de pe­r­soane de celălalt sex. Dacă înghiţim deja că pot să fie romi sau maghiari, catolici sau musulmani, nu e cam mult să în­ghiţim că unii dintre noi sunt atraşi ero­tic de persoane de acelaş sex? Dacă sunt aşa, e de dorit însă să se dea pe brazdă. Dacă nu reuşesc, foarte rău. Rămân păcă­toşi pe vecie. Iar păcătoşii nu au cum să aibă drepturi egale cu virtuoşii. E prea de ajuns că, de 17 ani, nu îi mai zvârlim în în­chisoare. Vor căsătorie? Să se căsă­to­reas­că la fel ca toată lumea „normală“. Ce contează că acel cuplu o să fie un de­zastru în intimitate? Că cea luată în că­sătorie de către un gay „domesticit“ de familia noastră se va însura chiar cu fiica noastră, căreia îi plac băieţii? Dacă nu se adaptează, să nu vrea căsătorie. Cum adică să fie un cuplu în văzul lumii?

Ştim că majoritatea noastră suntem foar­te conservatori şi ne este mai dragă cu­tuma decât oamenii, chiar dacă aceşti oa­meni sunt propriii fii sau fiice, nepoţi sau nepoate. Să continue tradiţia, chiar dacă îi condamnăm la prefăcătorie du­re­roa­să pe toţi cei care nu sunt ca noi! Chiar dacă noi înşine nu pierdem nimic, dar ei îşi câştigă liniştea şi împlinirea.

Optimist vorbind, cred că o astfel de lume este cel mult pregătită să accepte par­teneriatul civil sau uniunea consen­suală. //