De același autor
Amatorism, incompetență sau manipulare grosieră? Anunțul că România ar urma să plătească companiei Gabriel Resources „peste 2 miliarde de dolari”, pentru că nu a fost autorizată să dinamiteze și să cianureze munții, apele, pășunile, pădurile și patrimoniul cultural excepțional de la Roșia Montană, a fost lansat de Guvernul Ciolacu „pe surse”. Tot „pe surse” s-a avansat și data de 10 februarie ca fiind cea la care ICSID Washington va anunța verdictul, asta chiar dacă, în decembrie 2023, tribunalul de arbitraj anunțase un termen-limită care se împlinește după prima decadă a lui martie. După 10 februarie, Guvernul și-a „actualizat” și el termenul (12 martie), dar și valoarea pretențiilor companiei, care sunt de 6,7 miliarde de dolari.
Vorbele lui Ciolacu valorează 200 de milioane de dolari
La Bursa din Toronto, acțiunile Gabriel Resources au explodat (o creștere de aproape 50%, cu o capitalizare totală suplimentară de aproape 200 de milioane de dolari după dezvăluirile „pe surse”). Pe plan intern, s-a declanșat o isterie comunicațională al cărei scop e de a induce ideea că responsabili pentru eventualele despăgubiri sunt cei care au criticat și au protestat față de proiectul minier și s-au implicat în includerea Roșiei Montane pe Lista Patrimoniului Universal UNESCO, atât din societatea civilă, cât și din politică.
Factual, minciunile din urmă sunt ușor de demontat, citind, pur și simplu, întâmpinările depuse de avocații celor două părți la Washington (măcar cele publice). Astfel, avocații lui Gabriel au scris negru pe alb că includerea în UNESCO a Roșiei Montane NU modifică pretențiile financiare inițiale ale companiei („That development does not alter Gabriel’s claims in this arbitration, which remains as set forth in claimants earlier pleadings”/Claimants observations on new evidence, pag. 5, punctul 6, 29 octombrie 20211). Acesta e un fapt obiectiv spus de avocații lui Gabriel: valoarea despăgubirilor solicitate nu are vreo legătură cu includerea în UNESCO, rămânând la fel cu aceea din 2015 (la care se adaugă dobânzile ulterioare și onorariile avocaților) și cu aceeași fundamentare.
Desigur, subiectiv, avocații lui Gabriel pretind că totuși includerea în UNESCO ar fi o dovadă (suplimentară) că statul român ar fi „repudiat politic” proiectul minier și de asta nu a fost autorizat. Dar tot subiectiv, atât în perioada dezbaterilor legate de proiect, după începutul anilor 2000, cât și după începerea litigiului (iulie 2015), susținătorii proiectului și avocații companiei au pretins că Roșia Montană nu are valoare culturală și istorică pentru a face parte din Lista Monumentelor Istorice de clasă A din România (cea care îi conferă, în realitate, protecție juridică), cu atât mai puțin pentru a fi inclusă pe Lista Patrimoniului Mondial. Dar, înainte de a fi inclusă în patrimoniul istoriei și culturii universale, în vara lui 2021, situl Roșia Montană a primit recomandarea ICOMOS, organismul de experți raportor pentru UNESCO.
Iar ICOMOS este cel mai important for internațional de experți din domeniul patrimoniului cultural. Expertizei ICOMOS în acest domeniu nu prea există vreo altă contraexpertiză instituțională care să-i fie opusă. Astfel, prin includerea în UNESCO, pe baza recomandării ICOMOS, toate afirmațiile avocaților lui Gabriel, nu doar în spațiul public, ci și în litigiul de la Washington, implicit pretențiile financiare bazate pe acestea, au fost spulberate. Cum să nu aibă valoare pentru Lista Monumentelor Istorice din România un sit inclus pe Lista Patrimoniului Mondial?
O hârtie ilegală de 3 miliarde de dolari
Revenind la afirmații obiective, pretențiile companiei s-au bazat și au fost formulate în legătură cu certificatul de descărcare de sarcină arheologică pentru masivul Cârnic din Roșia Montană, eliberat în iulie 2011. Dintre cei patru munți care ar fi urmat să fie rași dacă proiectul minier ar fi fost pornit, Cârnicul e cel care conține cea mai importantă parte a zăcământului, dar și cele mai importante vestigii arheologice și naturale ale sitului. În galeriile din Cârnic s-au găsit tăblițele cerate, aici se află cele mai multe galerii din perioada romană, dar și galerii și corande excepționale din perioadele medievală și modernă – în unele dintre ele ar încăpea inclusiv Turnul Eiffel, potrivit măsurătorilor unui fost inginer minier la exploatarea de stat. La suprafață sunt monumentele naturii Piatra Corbului și Piatra Despicată. Fără exploatarea Cârnicului n-ar exista proiectul minier. Exploatarea Cârnicului ar însemna distrugerea ireversibilă a principalelor componente ale patrimoniului cultural și natural de la Roșia Montană. Așa-zisa conservare a galeriilor prin realizarea unor copii (!) ori conservarea vârfului unui munte, Piatra Corbului prin relocare (!), acțiuni promise de companie pentru salvarea patrimoniului, sunt aberații în stare pură.
Când s-a eliberat certificatul de descărcare de sarcină arheologică pentru Cârnic (mai exact când ministrul Culturii de atunci, Kelemen Hunor, a anunțat că a fost eliberat), acțiunile Gabriel Resources au atins cotația istorică maximă la Bursa din Toronto, în iulie 2011. Câteva săptămâni mai târziu, declarațiile președintelui României Traian Băsescu (mincinoase, dar favorabile proiectului) au menținut valoarea acțiunilor companiei la maximul istoric de aproximativ 3 miliarde de dolari. La valoarea maximă a acțiunilor, din vara lui 2011, se raportează Gabriel în pretențiile ei, formulate oficial în 2015 și ulterior, la care se adaugă dobânzi.
Același certificat de descărcare de sarcină arheologică pentru Cârnic e invocat de companie în litigiul de la Washington și pentru a pretinde că și-a îndeplinit obligațiile de patrimoniu – mai exact că valoarea acestuia nu e așa de mare, din moment ce specialiștii din Comisia Națională de Arheologie (CNA) au considerat că nu e nevoie să fie conservat in situ și că poate fi minat. Ei bine, tot datorită/„din cauza” societății civile și a avocaților acesteia, certificatul de descărcare de sarcină arheologică a fost anulat definitiv de Curtea de Apel Ploiești, la începutul anului 2022. Lucru de mirare (sau nu?) că motivația Curții de Apel Ploiești nu a generat interesul DNA, că se poate lua cu copy-paste din ea pentru un rechizitoriu pe abuz în serviciu (încălcarea regulamentului CNA, lipsa dezbaterii, a cvorumului de ședință, a unui proces-verbal și a îndeplinirii altor condiții legale prealabile pentru eliberarea certificatului, în condițiile în care prejudiciul poate ajunge la sute de milioane, chiar miliarde de dolari!).
Sumarizând: cei pe care Marcel Ciolacu și consilierul lui onorific Victor Ponta, presa de serviciu (plătită din fondurile publice ale partidelor și/sau datoare milioanelor pompate ani la rând de companie), bașca unii dintre avocații plătiți de statul român, îi atacă și susțin că ar fi vinovați de plata unor eventuale despăgubiri sunt tocmai cei care au reușit să desființeze o mare parte a argumentelor subiective și obiective invocate în favoarea sa de avocații lui Gabriel. La Washington, avocații României arată că opoziția civică, în special protestele ample, sunt cele care dovedesc că proiectul lui Gabriel nu a dobândit licența socială, iar în țară, în memorii confidențiale pentru Guvern (livrate apoi, „pe surse”, în presă!), zic că acțiunile civice ar fi responsabile pentru eventuale despăgubiri!
Victor Ponta, menționat de 161 de ori de avocații lui Gabriel
Consultarea acelorași documente de pe site-ul ICSID (nota bene: mai ales cele depuse de avocații lui Gabriel) arată că unul dintre principalii „acuzatori” ai societății civile, fostul prim-ministru, acum consilier al premierului Ciolacu, Victor Ponta, este responsabil pentru despăgubiri, prin acțiuni, inacțiuni și declarații. Într-un singur document (dintre cele nesecretizate), Victor Ponta e menționat de 161 de ori! Până la urmă, ține de o logică elementară: litigiul a început în iulie 2015, iar motivările și dimensiunea despăgubirilor sunt formulate în raport cu acțiunile/inacțiunile guvernelor de dinainte de iulie 2015. Tot ce s-a adăugat ulterior vizează dobânzi, onorarii avocățești și alte cheltuieli ale companiei (așa-zise „investiții” în proiect)! Procedural, pentru pretenții legate de acțiuni/inacțiuni ulterioare, compania ar fi trebuit să deschidă un nou litigiu, ceea nu s-a întâmplat!
Valoarea maximă atinsă în 2011, la Bursa din Toronto, a acțiunilor Gabriel Resorces este principala sumă (ca dimensiune) pretinsă de companie ca despăgubiri. Foarte succint, am arătat mai sus, că aceasta se bazează pe acte eliberate ilegal (alo, DNA, certificatul pentru Cârnic e doar cel mai important din zeci de avize, autorizații, certificate etc. eliberate în favoarea companiei și, ulterior, anulate, definitiv, în Justiție, de către avocații societății civile!) și pe acțiuni ori, mai ales, declarații politice iresponsabile (cu Băsescu, Ponta, Videanu, Kelemen în top) de dinainte de 2015.
„Investiții” de 700 de milioane de dolari la Roșia Montană. Pe bune?
O altă sumă considerabilă pretinsă de companie sunt așa-zisele „investiții” făcute în proiectul de la Roșia Montană. La momentul iulie 2015, erau estimate la aproximativ 550 de milioane de dolari. Ulterior, au ajuns la 700 de milioane. Cam în aceeași perioadă, construirea Arenei Naționale din Capitală a trecut de 200 de milioane de euro. Cluj Arena a costat aproximativ 45 de milioane. Investițiile în Aeroportul Internațional Cluj-Napoca încă n-au trecut de 100 de milioane de euro. Iar un kilometru de autostradă variază de la 5 la 30 de milioane de euro. De 700 de milioane (de dolari), la Roșia Montană am fi putut avea un stadion la standarde FIFA, aeroport internațional și dacă nu autostradă prin munți, măcar un drum național construit de la zero, nu doar niște bitum turnat peste gropi „istorice”...
Ce găsim de pe urma „investiției” de la Roșia Montană? Un teren sintetic de mini-fotbal, niște case restaurate, dar părăsite, alte peste o sută demolate, morți și morminte tranzacționați/te „la bucată”, un așa-zis „muzeu” închis. Toate astea să fi costat 700 de milioane de dolari? Ahhh, dar stai, să nu uităm „investițiile” de milioane de dolari în Naumovici sau Felix Tătaru și în reclamele lor declarate mincinoase de CNA (celălalt CNA, al audiovizualului), vacanțele „de documentare” de peste 10.000 de dolari/vedetă din presă în Noua Zeelandă (asta pe lângă zecile de milioane de dolari vărsate, anual, direct, către presă), contracte de restaurări cu firme ale unor arhitecți membri prin comisiile de avizare ale proiectului, contractele cu firma de transport ale surorii primarului din Roșia Montană, dar și cu alte firme ale familiilor unor aleși locali din localitate și județ, veniturile de milioane de dolari ale directorilor din Toronto (unul dintre ei ajunsese în TOP 10 venituri ale CEO din Canada!), sponsorizările ONG-urilor de casă, dar și a vreo patru academicieni pretinși independenți, dar plătiți pe drepturi de autor la RMGC, grupa mică (dar consistentă) a bloggerilor de serviciu, cinele la ambasada Canadei pentru diverși miniștri și funcționari publici, deconturile de lobby pentru niște foști consilieri ai președinților americani, dar și pentru fostul șef de cabinet al lui Tony Blair, gecile cadou, când cu Referendumul Cianurii (unul dintre singurele momente în care s-au uitat și niște procurori peste imensa mașinărie de spălat bani în care era prinsă și subsidiara din România a lui Gabriel), banii pentru pseudo-documentarul cinematografic al lui Dan Chișu (atât de prost că după câteva proiecții publice lăsate cu fluierături l-au „uitat” în sertar, iar Chișu și l-a șters de pe IMDb), sponsorizări pentru campioana națională la fotbal, către campioana națională la baschet, către naționala de rugby, către diferite festivaluri naționale ori pentru publicarea cărților unui poet-jurnalist de casă...
E lungă lista „investițiilor” în proiectul de la Roșia Montană, iar partea asta continuă să fie secretizată în documentele de la Washington (cu acordul statului român, de altfel), și nu e de mirare că printre cei mai guralivi declamatori ai „responsabilității” cetățenilor care s-au opus proiectului minier sunt tocmai cei ale căror nume și sume primite sunt ascunse de benzi negre în documentele tribunalului. Cu atât mai mult cu cât sumele primite sunt printre cele pe care compania pretinde să-i fie restituite cu dobândă de la statul român (adică de noi toți).
Curțile de arbitraj: o uriașă problemă sistemică, pe masa ONU
Desigur, pare aberant că o companie poate pretinde despăgubiri (și să le și primească!) pe seama: 1) a unor declarații iresponsabile ale unor politicieni; 2) a unor promisiuni (fie ele și guvernamentale și/sau prezidențiale) de încălcare și/sau modificare a legilor în favoarea unei companii; 3) a unor avize, certificate, autorizații dovedite ca fiind eliberate ilegal în mod definitiv de către Justiție; ori 4) pentru decontarea vacanțelor unor jurnaliști; 5) pentru decontarea difuzării a sute de reclame mincinoase; 6) pentru plata lobbiștilor, 7) pentru cumpărarea morților din morminte și mutarea lor... Mai exact pentru corupție și spălare de bani (chit că DNA a dormit în papuci și a plimbat dosarele între București, Alba, Deva, ba chiar și Ploiești, până le-a îngropat).
Dar asta e, deja, o problemă globală, pe care încă niciun politician și nici măcar niște jurnaliști mai îndrăzneți nu au curajul s-o pună pe agenda publică și s-o interogheze. Cazul Roșia Montană nu e singurul în care România a ajuns la mâna acestor arbitraje. Potrivit unui raport ONU, de anul trecut, al raportorului pentru drepturile omului și mediu, David R. Boyd, România a avut/are 26 de litigii deschise. Dintre acestea România a pierdut 3 (primul litigiu cu frații Micula, am fost buni de plată pentru 118 milioane de dolari, și încă două mai mici), a câștigat 8 (inclusiv al doilea litigiu cu frații Micula, în care cereau un „premiu” de 2,1 miliarde de dolari), 12 sunt în desfășurare/așteaptă decizia (inclusiv cel cu Gabriel Resources), unul în care nu plătim despăgubiri, dar nu se consideră nici câștigat (cu Rompetrol) și 2 întrerupte sau încheiate fără decizie (s-au împăcat părțile ori s-au plătit despăgubiri negociate). Laureatul Nobel pentru economie și fost economist-șef al Băncii Mondiale Joseph Stieglitz a botezat acest sistem de rezolvare a diferendelor dintre state și corporații ca fiind „terorism prin litigii”.
Raportul ONU, de anul trecut, arată că sistemul de rezolvare a diferendelor dintre state și investitori, prevăzut în diferite tratate comerciale internaționale, este unul de tip colonial (născut din ideea de a proteja interesele/investițiile corporațiilor din fostele colonii care și-au dobândit independența după anii ’60 ai secolului trecut), anacronic, cu pretenții de imparțialitate ale arbitrilor total necredibile (în fapt, arbitrii sunt plătiți generos ca avocați de către corporații, uneori chiar în timp ce sunt „arbitri” într-un caz) și cu un grad de secretizare absolut sfidător la adresa cetățenilor. Sumele solicitate sunt exorbitante (uneori de ordinul zecilor și chiar al sutelor de miliarde de dolari), fapt care face ca inclusiv țări ca Franța, Germania, Danemarca, Australia să capituleze în fața unor asemenea pretenții și să blocheze ori să amâne legislații legate de protecția drepturilor omului și/sau de mediu.
Între statele membre ale UE, acest tip de arbitraj a fost eliminat. Recent, Marea Britanie s-a alăturat Franței, Germaniei, Spaniei și Olandei, care s-au retras deja din controversatul tratat intitulat Carta Energiei (ECT). Din cele 12 litigii pe care România le are în acest moment pe rol, 10 se fundamentează pe ECT.
Și totuși, vizitați Roșia Montană! Merită!
Problema acestor curți de arbitraj, derogatorii de la dreptul comun, este marea umbrelă sub care e disputat și cazul Roșia Montană. Problemele sistemului nu elimină însă responsabilitatea decidenților autohtoni, care ne-au adus în această situație – de a ajunge să riscăm plata a miliarde de dolari pentru că cetățenii s-au ridicat împotriva unuia dintre cele mai primitive și distructive proiecte miniere propuse în Europa, în ultimele decenii... Responsabilitatea, așa cum arată avocații lui Gabriel, le aparține decidenților politici de dinainte de iulie 2015 (data începerii litigiului și a formulării pretențiilor). Iar dacă recunoașterea valorii excepționale a patrimoniului de la Roșia Montană pentru istoria și cultura universale, prin includerea în UNESCO, reprezintă o „vină”, e o „vină” pe care ne-o asumăm mii și zeci de mii de cetățeni români, fie că am fost „nominalizați” sau nu, cu nume și prenume, de Ciolacu, Ponta și presa lor de serviciu. //
PS.: cei care întreabă „ce s-a schimbat în Roșia Montană de când a intrat în UNESCO?” îi rog să viziteze localitatea. O să aveți surpriza să vedeți case, biserici și alte clădiri în restaurare și/sau renovare, o nouă generație implicată în schimbare, festivaluri și alte evenimente speciale (deja sunt patru anunțate pentru lunile de vară). Da, găsiți și case părăsite și/sau părăginite, pe care le vedeți în reportaje cu dedicație. Aparțin companiei și/sau administrației locale. Da, mai sunt cariere deschise și un pârâu roșu. Moștenirea fostei exploatări miniere, de stat, pe care statul ar fi avut obligația să o închidă și să o curețe. Că asta a fost o altă minciună – cum că va ecologiza compania după exploatarea de stat, dacă i se aprobă proiectul minier. Citiți licența pe care RMGC, subsidiara din România a Gabriel Resources, a primit-o în 1999. Scrie acolo, negru pe alb, că e o obligație a statului român. Cum a scris și în contractul de privatizare a Petrom. Iar când OMV ne-a pus pe masă factura de 100 de milioane de euro, am dat din colț în colț, am ajuns la arbitraj și, până la urmă, am fost buni de plată. Dar e prea lungă lista de minciuni legate de proiect (n-am epuizat-o nici într-o carte de 500 de pagini), pentru a le relua pe toate.
Cu toate baiurile astea, Roșia Montană și includerea ei în UNESCO a fost unul dintre motivele pentru care cunoscuta revistă Bloomberg a inclus Transilvania în topul global al destinațiilor turistice recomandate pentru anul 2024. Or fi și ăia de la Bloomberg niște „eco-teoriști” plătiți de „unguri” și de „ruși”...
