De același autor
Aceasta nu a fost doar problema omului Marcel Ciolacu, ci a întregului său partid și a părții (consistente) din PNL și din UDMR care considera că a fi de acum înainte un deceniu la putere e dreptul lor firesc, la capătul căruia România ar deveni ceva între Ungaria și Belarus. Adică un stat cu un partid unic (chiar dacă deghizat în aripi cu diverse nume), cu președinți numiți de precedenții președinți, cu o justiție și cu o presă aservită și – mai ales – cu o simbioză totală între politică, afaceri și media. Adică, pe scurt, ceea ce se cheamă un stat iliberal (cu tendințe autocratice). Toate acestea cu voie de la Bruxelles (și pe banii Uniunii Europene), sub pretextul „apărării flancului estic al NATO”.
În fapt, avem aici de-a face cu etapa ultimă a felului în care a fost gândit statul român în anii ’90: ca o „afacere” a celor „de la conducere”. Aceștia „au dreptul” – bazat pe funcție – de a profita de toate resursele pe care le au la dispoziție, fără a da seamă nimănui de deciziile lor și trecând asupra restului populației costurile a ceea ce au făcut. Ideea, simplă, e aceea că o minusculă elită politico-administrativă (căreia i se asociază și varii oameni de afaceri sau de presă) controlează practic toate veniturile țării și ia din ele cât vrea, fără a face nicio investiție sau a avea vreo responsabilitate. Acesta nu e nimic altceva decât „modul de producție asiatic” sau „tributal” pe care l-a teoretizat – la vremea lui – Miron Constantinescu.
Deosebirea dintre (presupușii) tributali și PSD-ul contemporan e aceea că primii n-aveau niciun interes cu privire la felul în care sunt percepuți de populația pe care o ocupau. Indiferent ce-ar fi făcut majoritatea, răspunsul „păturii dominante” era de natură militară. Oricât de mult ar prefera formula „tradițională” a domnitorului, „uns al lui Dumnezeu”, pe care poporul trebuie să-l rabde, Marcel Ciolacu e nevoit să treacă prin alegeri. Și alegerile presupun o anumită deschidere și curtare a votanților. Există niște scheme, deja rodate, pentru acest captatio benevolentiae: „majorările” de salarii și (mai ales) de pensii înaintea alegerilor, voucherele, bonusurile, niște ieftiniri, petrecerile populare, turneele bisericești etc. Evident, toată lumea înțelege că acestea sunt „pe durată limitată” și – odată trecute alegerile – vor fi revocate la fel de rapid cum au fost acordate.
Numai că, în ciuda a tot și a toate, poporul e „tare de cerbice” și – deși ia fără să clipească pomana guvernamentală – votează în altă direcție. De aceea, soluția cea mai bună pentru Ciolacu & Co. ar fi fost niște „alegeri aranjate”. Adică un simulacru de alegeri, la cotă joasă, fără campanie (liderul PSD nu are nimic de spus), cu mobilizări „pe linie de partid” și – mai ales – în care toate deciziile se iau în culise, într-o desăvârșită opacitate (pe care n-o risipesc, întotdeauna parțial, decât „dezvăluirile” celor eliminați ulterior din lupta pentru putere). Așadar, o camarilă de câteva persoane care cunoaște „combinațiile” și „conduce jocul” de așa manieră încât din urne să iasă „ceea ce trebuie să iasă”. În felul acesta, democrația ar deveni o simplă vorbă menită a acoperi o „necesitate istorică” ce se perpetuează în numele „stabilității”. Și, pe deasupra, fără lovituri de imagine spectaculoase (ca‑n Ungaria sau Slovacia); suntem „cu toată lumea”: „europeni” la Bruxelles, trumpiști în America, prieteni cu Orbán și Erdoğan, „de coaliție” acasă, „conservatori”, dar și „de stânga”, „patrioți”, dar și cu conturi în străinătate. Atât timp cât conducem „cum știm noi”.
Ei bine, alegerile din 24 noiembrie au bulversat această formulă, tocmai când părea să se istoricizeze. Pentru prima dată după 1990, liderul „marelui partid de stânga” n-a ajuns în finala prezidențială. Sigur, după Iohannis, funcția de președinte nu mai e mare lucru. Și totuși, șeful statului contează. Carol al II-lea și-a făcut partidele preș, Mihai l-a demis pe Antonescu, Ceaușescu și-a adăugat sceptrul în panoplie (alături de titlul de „comandant suprem al Forțelor Armate”, care a contat în decembrie 1989), Iliescu i-a jucat pe toți, Băsescu și-a numit guvernele lui și – cine știe? – poate fără Iohannis nici revenirea PSD-ului după Dragnea n-ar fi fost așa de ușoară. Plus privilegiile, plus vizibilitatea, plus faptul de-a intra în manualul de istorie. E una dintre acele funcții pe care – întotdeauna – e mai bine s-o ai decât s-o încredințezi nu-se-știe-cui. Odată instalat pe tron, Ciolacu se și vedea în postura, naturală pentru el, de mare combinator. Acum, în sfârșit, cu ștaif internațional și nu (doar) cu hăhăială de „băieți de băieți”.
Numai că, încă o dată, nu e după așteptările omului. Tot edificiul puterii din România de azi se bazează pe monopolul resurselor grație „funcțiilor de conducere”. Dacă se pierde una dintre ele – și nu cea mai nesemnificativă – toată șandramaua se poate transforma cu o viteză uimitoare. Traseismul a arătat-o patent: „aleșii” și primarii nu vor decât să fie conectați la venituri și la beneficii. Guvernarea e pe banii altora, opoziția e pe banii tăi. În caz de... nu e clar câți oameni din teritoriu ar mai rămâne solidari cu centrul. Cum ideologia nu face doi bani și „suveraniștii” „sunt cu poporul”, „aleșii” ar schimba tabăra fără să clipească. Ba, în bunul stil al partidelor de la noi, ar cere și capul învinsului, ca trofeu pentru învingător. Cred că oricine putea să se gândească, înainte de decizia Curții Constituționale, că rămânerea lui Marcel Ciolacu la conducerea PSD-ului e – cum se spune – „un semnal”. Un semnal în partid: stați liniștiți, nu s-a întâmplat nimic, resetăm jocul.
Iar jocul înseamnă un singur lucru: liderul PSD în finală. Dacă ar fi cu Georgescu sau Simion, ar fi „proeuropean”, jucând pe cartea „stabilității regionale”, a investițiilor pe fonduri de la Bruxelles, a deschiderii României. Dacă ar fi cu Nicușor Dan (sau oricine de pe partea acestuia), ar fi „suveranist”, „creștin” de toate riturile, apărător al „valorilor tradiționale” și al „independenței”, campion al luptei împotriva lui Soros. În fond, nimic surprinzător; la fel ca alegătorii, și „aleșii” împărtășesc masiv ideile lui Călin Georgescu și faptul că profită de mandat ca să-și ia case și să-și facă depozite de bani și de bunuri în Occident nu-i împiedică să urască acel „capitalism putred” și nici să suspine, cu duioșie, la amintirea bucătăriei de bloc „confort redus” în care, la lumina lumânării, erau fericiți.
Ca toți cei din lumea lui, Marcel Ciolacu a crezut că scopul vieții e îmbogățirea, exaltarea și afișarea ei. „Să te vadă!” și să se simtă umiliți știind ce-ai ajuns. Numai că umilința duce la frustrări care, acumulându-se, explodează. Călin Georgescu a atacat un alt filon: lauda sărăciei. Omul care, ajuns la bani, se-ndoapă cu mâncare, după un timp e cuprins de greață și vrea „detoxifieri”. Și, ca vrednic soț al nevestei sale, „candidatul-surpriză” a înțeles „lecția de succes”: nu le vorbi românilor de autostrăzi (oricum – după decenii de vorbărie – sunt plictisiți de subiect), ci de cărăruia de pământ pe care biata bunică mergea desculță cu cobilița după apă. Cât de natural era totul! Ce simplitate! Câtă fericire! La care se adaugă și „mâncarea tradițională” – cu totul produs, bio, la fața locului –, și credința – simplă, de copii nepăsători la ale lumii –, și foșnetul unei naturi „a noastre” – pe care n-o pângărea niciun străin. Practic, totul în această imagine de IA e instagramabil! De când cu internetul, putem avea ce trecut dorim noi. Falsificarea diplomelor și facultățile–bidon n-au fost decât prima etapă și încă pentru puțini. Acum, cu poze de la „întrecerile socialiste” și din peisajele Stăpânului Inelelor, cu toții putem completa istoria ce ne lipsește (inclusiv în memoria familială) cum și cu ce ne dorim.
Așa că, în perspectiva alegerilor de primăvară, Ciolacu nu va trebui să mai pomenească de „tăieri” și de „înghețări”, ci de „frumusețea simplității”, de „refuzul religiei consumeriste”, de regăsirea grădiniței din fața blocului ca spațiu paradiziac în care poți cultiva – cu mâna ta – o roșie „naturală”, de faptul că majorarea costului energiei înseamnă, în realitate, renunțarea la mașini și la device-uri și întoarcerea noastră unii către alții, încălziți nu de calorifer, ci de bucuria faptului de a fi împreună. Cam așa gândea – la vremea lui – și Iulian Mincu: a mânca mai puțin revine la a fi mai sănătos. Păcat că Ceaușescu nu bătea și-n partea religioasă a lucrurilor: postul nu e numai sănătate, ci și spiritualitate. Acesta e adevăratul „suveranism”: exaltarea sărăciei și a mizeriei ca niște „șanse extraordinare” de „întoarcere la noi înșine”. Pentru popor, sărăcia înseamnă „eliberarea” de grija averii, „fericirea” de a reveni într-o copilărie în care „bunul stăpân” (român, nu străin) îi spune ce să facă și refuzul orașului, cu decadența lui, pentru natura romantică în care uiți de tine și ești uitat de toți.
Așadar, mă aștept ca discursul electoral să treacă de la promisiuni de tot soiul la îndemnuri, surâzătoare și paterne, la asceză. Nu mai cereți atâta, ca „asistații” capitalului; mulțumiți-vă cu puțin și bucurați-vă de felul în care vi se simplifică viața. Căci ați văzut-o, nu, pe 24 noiembrie? Faptul de-a alege vă duce mai curând la probleme și încurcături. Nu e mai bine fără el? Dacă ai o sută de feluri de pâine, nu știi pe care s-o iei și te apucă durerea de cap. Dacă ai un singur sortiment și nici ăla pentru toți, te bucuri ca de lumină dacă apuci o bucată. Dacă ai de ales între atâția candidați la președinție și la prim-ministeriat, ce să faci cu ei, mai ales că „toți sunt la fel”? Dacă ar fi unul singur, ăla ți-„ar fi bace”. Acum depinde de Curtea Constituțională să mai simplifice un pic lucrurile. Căci Constituția spune că președintele se stabilește prin alegeri, dar nu spune câți candidați intră în alegeri. //
