De același autor
Ne place sau nu, cărțile alegerilor ce vin și chiar ale guvernării viitoare sunt deja făcute. Mai înainte de toate, ceea ce vedem clar e faptul că nu au șanse reale de a ajunge la guvernare decât partidele cu o puternică bază teritorială. În fapt, alegerile se decid în România neștiută a satelor, a comunelor și a orășelelor de provincie. Nu există – la ora actuală – decât două partide care sunt implantate peste tot: PSD și PNL. Ca atare, votul care contează va merge – inevitabil – către ele. Politica lui George Simion, de a promite case sub prețul pieței, nu e deloc o trăsnaie, ci o tentativă de-a crea cât mai multe filiale în teritoriu, de-a mobiliza naționaliștii și socialiștii rămași orfani după dispariția lui Vadim Tudor și de-a acapara cât mai mult din revolta (mai ales a tinerilor) față de stagnarea ultimilor ani. În rest, onest vorbind, celelalte partide aproape nu contează. Cu adâncă tristețe, dar mobilizarea păturii educate și autonome din urban s-a dovedit a fi un eșec patent.
Mai înainte de toate, pentru că nu e clar dacă această pătură chiar există – sau, cel puțin, e așa cum și-o imaginează partidele „progresiste” de la noi. În primul rând, „oamenii de succes” din mediul nostru de afaceri cu cât sunt mai tineri, cu atât sunt mai puțin educați. După 35 de ani de la Revoluție, majoritatea preiau o afacere de familie și tot așa cum afacerea le e pusă în brațe, le-au fost puse și diplomele – inclusiv cele din străinătate – menite a impune pe piața românească. Pentru cei mai mulți dintre ei, conspirațiile sunt cheia istoriei, îi roade nostalgia unui trecut pe care nu-l cunosc și au drept unic vector al reușitei „adaptarea” la context în funcție de interesul personal. De trei ori în istoria noastră recentă – cu Convenția Democratică, cu Partidul Democrat și cu USR-ul – au intrat în politică „oameni tineri”. Ubi sunt? Unde e Dudu Ionescu, Ioan Avram Mureșan, Lavinia Șandru, Adriean Videanu, Iulian Bulai, Cosette Chichirău? Cu toții vorbeau – patetic – de „schimbare”, de așezarea politicii pe alte baze, de democrație și de piață liberă. Și ce-au ajuns? Niște oameni care și-au aranjat case, pensii speciale, afaceri cu statul. Cei mai mulți au ieșit din politică cu un proces sau două pe rol, care s-au târât prin tribunale până la prescriere, dar care – evident – pot fi reluate oricând, dacă apar „noi elemente”.
Tot așa cum nici bătrânețea în sine nu e o calitate, nici tinerețea nu e una. Cu atât mai mult cu cât principala calitate a tinerilor din ziua de azi e volatilitatea: sunt pretutindeni, dar nu-i găsești nicăieri; vor totul, dar nu fac nimic. „Marile speranțe” puse în ei au ajuns la termen, căci dorința lor nu e aceea de-a schimba ceva în lumea românească, ci de-a-și „dezvolta” propriul „status” material (al lor și doar al lor), dacă se poate, chiar aici, dacă nu, oriunde în lume. Forța lor socială e minimă, căci capacitatea lor de agregare e slabă. Ocazional reactivi, câțiva cochetând interesați cu politica, majoritatea total indiferenți, tinerii aceștia nu cred că dau – la alegerile generale – suficiente voturi pentru a alege primarul unui municipiu mediu din România. Varii experimente politice (ultimul pe listă fiind REPER-ul) au arătat că, chiar dacă se aglutinează la un moment dat, formula lor rămâne instabilă și fie se coagulează după principiul de coeziune al celorlalte partide (privilegii, afaceri cu statul, imunitate etc.), fie se descompune liber în grupuri, grupulețe și indivizi.
Ne place sau nu, modernizarea înseamnă schimbare. Iar schimbarea începe – fizic – cu modificarea datelor de domiciliu. Încă avem o populație masivă în rural care aspiră la viața urbană, tot așa cum cei mai mulți tineri ai orășelelor de provincie se văd mutați în marile orașe și, dacă se poate, în centrele regionale sau în Capitală. Numai că, după integrare, nici marile orașe, nici centrele regionale, nici Capitala nu sunt neapărat ale noastre. Pot fi ale oricărui stat european. Tinerii de azi s-au născut fără acele granițe lăuntrice care-i țin pe cei mai în vârstă legați de glie. Și, ca atare, dacă nu le place aici, cum zicea tovarășul Lenin, „votează cu picioarele” – adică pleacă acolo unde cred că se pot realiza. Implicarea lor în politică e pe cât de pasională, pe atât de superficială. De aceea nu pe ei mizează marile partide, ci pe cei care sunt stabili și – mai ales – disciplinați, votând în masă pentru opțiuni ușor previzibile. Mai mult sau mai puțin e vorba de „România captivă” a celor care nu au unde se duce și care depind, la nivelul supraviețuirii elementare, de „ceea ce li se dă”.
De aceea discursul marilor partide e „conservator”. Nu la nivelul principiilor, unde mai nimeni nu înțelege ce e conservatorismul, ci la cel al practicii. În definitiv, într-un sfert de veac am făcut niște salturi uriașe: am intrat – cât se poate de la propriu, cu milioanele – în Europa, avem comerț și consum de masă, s-au generalizat internetul și telefonia mobilă, am intrat (ca țară periferică) în producția mondială, ceea ce se vede, de pildă, în posibilitățile de a călători, ne-am ridicat de vreo șapte ori procentul celor cu studii superioare etc. De cele mai multe nu suntem vinovați; le-am îndurat pasiv și nu le-am înțeles prea bine. Adevărul e că ne-au bulversat mai mult decât ne-am fi imaginat, atunci când nu erau decât simple dorințe. Acum, când le avem, am vrea să ne întoarcem în trecut și să zăbovim încă în acea lume care – de la distanța prezentului – ni se pare simplă și plină de înțelegere. Drept pentru care, discursul care cere încetinirea, dacă nu cumva frânarea completă a schimbării, prinde foarte bine „la categorii largi de populație”.
Dublată de ideile protecționismului, ale liderului „cu mână puternică”, de refuzul modelor și al modelelor, de dezvoltarea barocă a imaginarului și-a ritualurilor a ceea noi credem că e „tradiție” și – mai ales – de o stagnare abil întreținută cu împrumuturi externe –, „stabilitatea” a devenit marca, prin excelență, a politicii autohtone. Dacă în anii ’90 FSN-ul și apoi PSD-ul erau adepții „reformei” (adică ai schimbării cât mai lente – „graduale” – care să permită nomenklaturii conservarea privilegiilor din comunism și monetizarea lor în capitalism), iar PNL-ul era adeptul „revoluției” (adică al schimbării, făcute de alți oameni decât cei ai vechiului regim, menite a ne înscrie pe orbita Occidentului), astăzi The Great Old Party are exact aceeași ideologie ca și adversarul lui de după căderea comunismului. PNL-ul a fost incapabil să se organizeze, deopotrivă, ca laborator de gândire a problemelor României actuale și ca forum de discuție a direcțiilor ei de viitor. Aproape pe nesimțite, a devenit un PSD mai mic, anexă a marelui PSD.
Vreme de cinci ani, singura ideologie a liberalilor a constat în convingerea că președintele (cu Serviciile lui) are un „plan”: „Știe el ce face”. Și ceea ce face omul pe care Partidul l-a pus în fruntea țării nu poate fi decât în folosul PNL-ului. Numai că șeful statului s-a nimerit a fi o persoană de un cinism și de o suficiență absolute, pentru care partidul care l-a propulsat în funcție nu e nimic altceva decât un vehicul – ca oricare altul – pentru a ajunge unde-a ajuns. După înțeleapta vorbă a filosofului, după ce-a ajuns în pod, a aruncat scara pe care-a urcat. Singurul lui „plan” a fost acela de-a profita la maximum de toate beneficiile funcției, într-un Olimp de la înălțimea căruia toți ceilalți sunt pigmei, la care se raportează cu dispreț condescendent. I-a batjocorit pe liberali așa cum n-a mai făcut-o nimeni, de la Carol al II-lea. Și nici măcar nu le-a oferit ceva! Doar i-a lăsat să înțeleagă că pot avea tot ceea ce-și doresc. Victime ale unor dorințe ce nu pot fi realizate, sclavi ai funcțiilor și ai ecranelor, peneliștii s-au abandonat iluziei și au capitulat complet nu doar în fața omului de la Cotroceni, ci și a tuturor valeților lui.
Marcel Ciolacu s-a făcut că știe să tacă și să accepte. Aparent, a încasat tot ce i-au impus liberalii și președintele („România Educată”, cu minestresa ei, miniștrii prezidențiali, datele alegerilor, „candidatura” la NATO etc.), lăsându-i pe „parteneri” să se epuizeze în laude și admirație la adresa șefului statului. Acum, când nu mai are decât trei luni până la alegeri, acum, când Iohannis și Ciucă sunt complet decredibilizați, acum, a venit timpul să adune voturi din faptul de-a da în ei. Și va aduna! Și președintele, și șeful Senatului sunt nu urâți, ci – mai rău – disprețuiți. Faptul „de-a le-o zice” golănește îi aduce capital electoral președintelui PSD. „Înșelați la sentiment”, liberalii discută despre o posibilă „opoziție”! Opoziție la ce? La „guvernarea comună”? La „stabilitate”? Nu ei le-au lăudat pe toate?! Nimeni n-ar mai lua în serios o asemenea manevră ridicolă. Pentru că toată lumea știe că, dincolo de vorbe, e ahtierea după funcții și nu va trece anul până ce PNL-ul nu „se va sacrifica” din nou, intrând la guvernare cu PSD-ul. Fie și pentru ministerele care nu contează: Cultura, Mediul, Digitalizarea. Măcar pentru eternele doamne Turcan și Gorghiu!
Restul? Partidul liberal a ajuns o anexă ridicolă a PSD-ului, menit să înșface ce-i aruncă acesta și să încaseze tot ce-i destinează social-democrații. Dar – pentru niște funcții și niște pensii speciale – oamenii fac orice. Nu se-ncheie doar un ciclu electoral, ci și istoria unui partid care, în sfârșit, va putea fi scrisă fără eroice fantasme brătieniste și fără mituri sacrificiale. Cum spuneau romanii: au murit cum au trăit!
Acum se vede, în sfârșit, șansa pe care Klaus Iohannis a dat-o PSD-ului.
