Autoritarism și decrepitudine

E un fel de fatalitate a decrepitudinii în ceea ce se întâmplă în Rusia actuală: eficiența bazată pe autoritarism are limite foarte clare.

Mihai Maci 05.04.2022

De același autor

Așa cum se întâmplă adesea, un război face ca anumite lucruri (care până ieri erau mai mult sau mai puțin obscure) să devină extrem de vizibile, în vreme ce altele (care erau până de curând destul de explicite) să se estompeze. Din momentul în care a atacat Ucraina, Vladimir Putin a devenit un agresor internațional; „un criminal cu sânge rece” – cum l-a numit președintele american Joe Biden – care se raportează cum vrea el la dreptul internațional și nu ține cont decât de brutalitatea forței. E drept că și în ultima vreme (de când cu Crimeea, Siria, cazurile Nemțov, Skripal, Navalnîi și multe altele), percepția internațională asupra președintelui rus era una similară, chiar dacă puțini – câțiva disidenți fugiți din Rusia și o mână de analiști ai politicii Kremlinului – o spuneau explicit. Poate pentru că Putin a beneficiat de „scuza” faptului că se află la conducerea Rusiei și, fie că o spune, fie că nu, Occidentul e mereu înclinat să accepte ideea „excepționalismului rus”: a unui popor doar parțial european, intrat târziu în modernitate (în 1861, cu abolirea iobăgiei), cu un „suflet” pasional și un comportament anarhic, pe care doar „o mână de fier” îl poate disciplina și civiliza.

În ciuda tuturor acestora, a fost o vreme în care Vladimir Putin și stilul lui autoritar de conducere au stârnit mai curând admirația Vestului. Actualul președinte rus a ajuns la putere în ultima zi a lui 1999, pe fondul abandonului predecesorului său, Boris Elțîn, a cărui degenerescență fizică devenise simbolul ruinei Rusiei în ultimul deceniu al secolului XX. Căderea comunismului, cu toate că a avut loc (în general) pașnic, a însemnat – pentru ruși (într-o măsură mult mai mare decât pentru noi) – prăbușirea economiei socialiste, trecerea unor sectoare întregi ale acesteia în mâinile câtorva privați (oligarhi), războaie de influență la nivelul deciziei în camarila puterii, abandonarea a tot ceea ce înseamnă sistemele sociale (educație, sănătate, pensii și ajutoare sociale); pe scurt – colapsul statului, ale cărui prerogative au fost acaparate de câteva grupuri de profitori în strânsă legătură cu puterea politică. Deși, în exterior, Rusia era tratată (încă) drept o mare putere, era destul de clar că această prăbușire internă pune niște probleme serioase, dintre care cea dintâi e aceea a posibilității ca disputele pentru influență ale oligarhilor să destabilizeze situația (pe fondul absenței unei autorități centrale) până într-acolo încât situația internă a Rusiei să devină imprevizibilă. Sau, la fel de bine, ca criza socială (a sărăciei) – accelerată de criza mondială din 1997-1998 – să răbufnească, aruncând în aer ce mai rămăsese din Rusia.

Venirea la putere a lui Putin a părut atunci a echilibra, in extremis, o situație care arăta destul de îngrijorător. Nu era un secret pentru nimeni faptul că omul vine din structurile KGB, că e însoțit de o mână de „oameni de încredere” din aceeași instituție, că „tace și face” și că „nu glumește”. Atâta doar că atunci, la începutul anilor 2000, autoritarismul era ținut a fi o soluție în Rusia post-Elțîn: datoria lui Putin era considerată a fi aceea de a aduna ceea ce mai putea fi adunat (în speță, de a-i aduce pe oligarhi în țarcul statului), de a recentraliza decizia, de a pune în funcțiune mecanismele de comandă și de a reporni sectoarele economice necesare producției interne și comerțului internațional. Lucrurile acestea păreau atât de imperioase, încât atunci în numele lor putea fi pusă în surdină marea dezbatere democratică ce începuse încă pe vremea lui Gorbaciov. După aproape un deceniu și jumătate, discuțiile intelectualilor și multiplele „proiecte de relansare a economiei” nu duseseră nicăieri și ceea ce făcea Putin – un lanț de comandă scurt și orientat spre eficiență – părea a fi mai adecvat contextului decât o vorbărie nesfârșită ce nu (mai) întâlnea realitatea.

Căci marele „argument” al lui Putin – la fel ca al majorității autocraților (Erdogan e, și el, un exemplu) – a fost, vreme îndelungată, eficiența; faptul că lucrurile, în sfârșit, au repornit și merg. Văzute din afară, contează mai puțin cum merg, cât faptul că, în ciuda tuturor sincopelor, merg. Și, până la un punct, se dezvoltă și merg mai curând bine. Iar acest lucru se datorează nu atât „genialității” autocratului și „minunilor” pe care e în măsură a le produce „organizarea” pe care o impune el, cât înapoierii lumii în fruntea căreia se află și retardului pe care-l are de acoperit economia ei. Întotdeauna, când o societate pornește de foarte jos, autoritarismul – ca modalitate de concentrare a oamenilor, a deciziei și a resurselor – pare a fi o soluție mai bună. În situațiile-limită (atunci când mediul proxim se ruinează), acțiunea e mai importantă decât dezbaterea. La fel ca-ntr-o situație de criză sanitară, primul lucru ce trebuie făcut este stabilizarea lucrurilor esențiale și găsirea unei căi de a dezvolta ce poate fi dezvoltat pentru a întreține restul. În general, pentru aceasta e nevoie de o colaborare la o scară relativ mare și genul acesta de activitate coordonată se obține mai bine dacă există o autoritate centrală care să comande și să verifice decât pe baza negocierii interne a celor care participă la muncă.

Într-un al doilea pas, conducerea autoritară e eficientă întrucât e în măsură a obține într-un timp mai scurt ceea ce într-o societate și o economie libere presupune mai multe ocoluri prin mecanisme de adecvare. Căci autoritarismul e, în esența lui, o formă de militarizare a societății: la fel ca într-o armată, aceasta e organizată în piramide ierarhice în care se transmit ordine, întotdeauna de sus în jos. Iar ordinele acestea „se execută, nu se discută”. Aparent, e un lucru bun, date fiind eficiența mecanismului pe care-l pune în mișcare și stabilitatea ierarhiei care se creează prin aceste lanțuri de comandă. În fapt, e un lucru mai curând negativ, căci aici se află sămânța tuturor derivelor autoritare: logica „execuției” comenzii de sus creează oameni de aparat, yes-man-i ce fac carieră supralicitând servilismul și „raportările” și, pentru aceasta, intensificând exploatarea celor ce muncesc cu adevărat. Autoritarismul pretinde că reușește ceea ce anarhia ce l-a precedat n-a putut să facă: să-i mobilizeze pe oameni în jurul unor proiecte ce aduc beneficii comune. Numai că, dincolo de pragul primelor realizări, ce contrastează vizibil cu haosul anterior, orice formulă autoritară eșuează tocmai în capacitatea de a constitui un adevărat liant între oameni. Foarte repede, funcția de a-i ține pe aceștia împreună e delegată unor vechili.

Iar aceștia funcționează într-o logică și cât se poate de primitiv-capitalistă: mărind cuantumul „cerințelor” pentru a-și însuși surplusul „realizărilor”. În felul acesta, societatea se reduce la un mecanism de exploatare care funcționează vertical. Și, cum adesea se întâmplă, răspunsul bazei la multiplele straturi de funcționari care o vămuiesc ierarhic e cel al pasivității, care – mai devreme sau mai târziu – duce la blocarea întregului mecanism. De aceea, orice structură autocratică are nevoie de o ideologie care să justifice și să potențeze mobilizarea de masă, mai ales atunci când eficiența acesteia nu mai e de la sine evidentă. Menirea ideologiei e aceea de a insufla pasiune într-o mecanică a productivității deviată de yes-man-ii care o predică și, în aceeași măsură, o falsifică. Ceea ce s-a observat în ultima vreme e faptul că Putin a căzut exact pe tiparele comportamentale ale liderilor comuniști agresivi: Stalin sau Brejnev. Ceea ce mie mi se pare interesant e faptul că societatea și economia ruse – după o creștere reală la începutul anilor 2000 – au ajuns exact la problemele societății și economiei sovietice dinaintea perestroikăi.

E un fel de fatalitate a decrepitudinii în ceea ce se întâmplă în Rusia actuală: eficiența bazată pe autoritarism are limite foarte clare. Ea reușește o concentrare de moment a resurselor (materiale și umane) și a deciziei, dar prețul acesteia e sterilizarea societății, militarizarea (de facto) a acesteia prin reducerea ierarhiei la o mulțime indistinctă de yes-man-i profitori și demobilizarea majorității populației care înțelege că nu e nimic altceva decât o masă de exploatare la dispoziția oamenilor „sistemului”. În compensație, acesta – și „liderul său providențial” – îi oferă o ideologie a „unității naționale” fie sub semnul „rezistenței”, fie sub cel al „măreției” (adică al expansiunii). Ambele se întâlnesc în logica războiului care, în fond, solicită „mobilizarea totală” și asentimentul „necondiționat” la deciziile autocratului. Aceeași mecanică implacabilă care a guvernat ultimii ani ai lui Nicolae al II-lea (cu războiul ruso-japonez) și ai lui Brejnev (cu războiul din Afganistan) pare a se fi pus, încă o dată, în mișcare în lumea rusă.

Singur Mihail Gorbaciov pare a fi înțeles că eficiența economică nu poate fi decât rezultatul unei societăți mature, care nu doar reacționează la ordinele venite de sus, ci e capabilă să se adecveze de la bază problemelor pe care le presupun dezvoltarea și dinamica lumii. Putin, asemenea țarilor și tuturor liderilor comuniști, aproape, a vrut să creeze o economie puternică din rațiuni de prestigiu și a ales calea autoritară, care a inhibat dezbaterea publică, specializarea și dezvoltarea societății. Finalmente, a ajuns la o ideologie a „încercuirii” și a războiului, care nu e decât varianta laică a unei asceze autodistructive. „Meritul” ei, dacă are vreunul, e acela de a pune capăt mitului eficienței bazate pe concentrarea autoritară a resurselor și a deciziei. //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2023 Revista 22