De același autor
Poate unii-și mai amintesc: atunci când a căzut Zidul Berlinului s-a clamat finele comunismului (deși noi, aici, l-am mai așteptat încă o lună și jumătate, iar oficial s-a stins la finele lui 1991). Iar atunci când s-a realizat reunificarea germană, la începutul lui octombrie 1990, s-a spus că a fost încheiat Al Doilea Război Mondial. Acesta, o descopeream, nu era doar expresia voinței unui dezaxat, ci și o consecință a Primului Război Mondial (pe care noi, în România, îl celebram sub semnul unificării statului). Mai mulți istorici – între care controversatul Ernst Nolte – vorbeau de „lungul război civil european” care durase din iulie 1914 până în decembrie 1991). Cauzele lui erau legate de tendințele expansioniste ale Puterilor Centrale (Austro-Ungaria în Bosnia – Herțegovina și Imperiul German în colonii, ceea ce presupunea construirea unei mari flote) și de competiția pentru resurse (esențiale industriilor unor imperii în plină dezvoltare). Al Doilea Război pornise de la frustrarea învinșilor, potențată de mitologia eroic–victimară vehiculată de Hitler, și de la tensiunea ce creștea între cele două puteri totalitare (Germania și Rusia Sovietică) din momentul în care aveau granițe comune. În fine, Războiul Rece se născuse la confluența politicii de expansiune a Rusiei staliniste și a celei de îndiguire la adresa ei a unei Americi care reușise să adune și Europa de Vest, dincolo de animozitățile istorice dintre statele care-o alcătuiau. În 1991 toate acestea păreau a aparține unui trecut ce se istoriciza cu o viteză incredibilă. Prezentul – și, mai ales, viitorul – părea a aparține integrării și interconectării economice. Mai mult sau mai puțin, „modelul american” de viață, de prosperitate și de organizare economico-politică se universaliza și începeam cu toții să gustăm din beneficiile lui (visate vreme de decenii după Cortina de Fier).
Vreme de trei decenii, aceasta a fost istoria secolului al XX-lea, așa cum am predat-o și învățat-o în școli și universități: un lanț de evenimente în care expansionismul, acapararea resurselor și revizionismul au aruncat lumea (veche) în trei forme – destul de similare – de haos. Dar, finalmente, acesta a fost depășit, căci ideea – de sorginte americană – a păcii bazate pe prosperitate i-a cucerit pe locuitorii Bătrânului Continent și extinderea Uniunii Europene se dovedea a fi împlinirea unei istorii zbuciumate și realizarea visului unei vieți mai bune pentru toți. Ideile acestea traduceau niște percepții comune: mai întâi, aceea că războiul (care, oricum l-am numi, e tot unul de cucerire) e rău prin efectele lui și, în al doilea rând, aceea că punerea în comun a resurselor deschide calea către o mai mare prosperitate pentru toți. Lucrurile acestea păreau a fi atât de elementare, încât era greu de gândit că le putea opune cineva contraargumente rezonabile. Numai că istoria nu e neapărat rezonabilă: nu apucase încă să se încheie aventura comunistă în Rusia, când a izbucnit Războiul din Iugoslavia. În mod cu totul de neînțeles, o țară care – pentru noi, pentru români – reprezenta în anii ’80 maximum de prosperitate la care puteam avea acces (grație micului comerț de frontieră) alegea să refuze integrarea interbelică și comunistă, să se fisureze pe greu decelabile clivaje etnice și confesionale și se prăbușea într-un război care avea să o macine vreme de un deceniu.
Apoi, a apărut un fenomen care ne-a luat prin surprindere: emergența continentelor sudice. Tributari unei paradigme istorice de secol XIX, noi am lecturat mereu harta europocentric (adăugându-i Europei prelungirile ei americană și rusă și enclava israeliană). Restul lumii ne privea doar în măsura în care venea în tangență cu Nordul dezvoltat. Revolta Sudului, începută după Al Doilea Război Mondial, ne era prea departe și, pe deasupra, părea prea colorată de artificiile „eliberatoare” ale propagandei comuniste. Dar lumea aceea a început să se miște: mai înainte de toate, demografic, creșterile de populație ale Chinei, Indiei și ale unor țări africane devenind legendare. Apoi agitându-se în interior sub forma războaielor tribale, civile sau între state, ceea ce a dus la mișcări de populație dintre care unele au atins și marginile lumii noastre. În fine, economic: multe dintre aceste țări – China, India, monarhiile arabe, dar și state africane – au atras investiții, au construit infrastructuri și industrii și au reușit să-și poată exploata și gestiona propriile resurse (ceea ce le face să depășească, în sfârșit, statutul de colonii). Mai mult chiar, a apărut ideea unei solidarizări a Sudului împotriva Nordului și doar enorma diversitate a neamurilor și-a tendințelor din partea cea mai populată a planetei împiedică această coalizare. Dar fondul ei, acela de reactivitate față de lumea europeană / americană, rămâne intact (dacă nu cumva crește). Poate că această temă e excentrică în raport cu crizele interne ale Lumii Vechi, însă ea se leagă de una dintre cauzele care au dus la Primul Război Mondial (căutarea de resurse în colonii) și stă, amenințătoare, la frontierele Europei.
Din 2007, cu faimosul discurs de la München, președintele Vladimir Putin a spus, explicit, că nu consideră felul în care s-a încheiat „marele război civil european” ca fiind demn de sfârșitul (cu tentă escatologică) pe care-l „merita” Rusia. Altfel spus, că ciclul violențelor începute în 1914 nu a ajuns la termen. A urmat anexarea Crimeei, ocuparea Donbasului și a Luhanskului și, în 2022, „operațiunea specială” în Ucraina. Din perspectiva statului – Războiul nu s-a terminat: Stalin a făcut un avans în Vest (fără a ajunge la Atlantic), dar succesorii săi (Hrușciov cu Austria și Gorbaciov cu tot sistemul defensiv sud-est european) au cedat teritorii care – „de drept” (deoarece fuseseră ocupate de Armata Roșie) aparțineau Rusiei. În fine, Boris Elțîn – cel care, totuși, l-a adus pe Putin la Kremlin – nu doar că a acceptat, ci, din dorința de-a ajunge mai repede liderul Rusiei, a impus destrămarea URSS-ului. Falimentul acesta e doar în parte imputabil liderilor ruși; în realitate el e opera „înconjurării militare” și economice pe care Statele Unite și prelungirea lor, Europa, au menținut-o permanent asupra Uniunii Sovietice. Altfel spus, printr-un concurs de factori, militari, economici și umani, Rusia a pierdut o rundă a bătăliei, dar – crede conducătorul de la Moscova – nu a pierdut războiul. Un război care e departe de-a fi încheiat: divizarea Coreei, ultimul act al celui de-Al Doilea Război Mondial și primul al Războiului Rece, e dovada.
Drept care, ceea ce noi credeam a se fi încheiat, în realitate continuă, și încă în forme spectaculoase (în Ucraina), dar – putem bănui – a continuat tot timpul în forme „discrete”, bine cunoscute (și exersate) de serviciile secrete rusești. Nu, n-am ajuns încă la sfârșitul Marelui Război. Temele lui majore: expansionismul (pentru a transforma spațiul ocupat în timp de ripostă în cazul unei agresiuni), mitul „marii națiuni” identice cu extensia maximală a unei țări, colonialismul (pentru exploatarea resurselor) și voluntarismul imperial (în dauna ordinii bazate pe reguli și pe instituții) par la fel de actuale – dacă nu cumva mai actuale – astăzi decât în 1914. Deriva Americii, care vreme de un secol a fost factorul de echilibru, de intervenție în caz de criză și garantul stabilității europene, nu face decât să agraveze lucrurile. Oarecum la fel ca țările Orientului Mijlociu, în care sfârșitul dictaturilor (ce au urmat puterilor coloniale, ele însele succesoare ale Imperiului Otoman) a reactivat tensiuni și conflicte etnice și religioase vechi de secole, și Europa, lipsită de asistența Americii, riscă să se întoarcă la sfâșierile la care-o împing demonii săi lăuntrici.
Poate întrebarea care se pune astăzi este dacă în cei 68 de ani care au trecut de la Tratatul de la Roma (ce instituia Comunitatea Economică Europeană) Europa a crescut și s-a maturizat îndeajuns pentru a funcționa autonom, inclusiv în raport cu America. Asta vrea să spună că lucruri foarte generoase, care sunau bine pe hârtie (precum consultări, unanimități, decizii consensuale etc.) sunt realmente funcționale atunci când suntem într-o situație de criză. Și, mai ales, în ce măsură idealismele la scară largă (precum un soi de ecologism radical) sunt compatibile cu niște nevoi stringente, cum sunt cele legate de dezindustrializare. Marea problemă a Europei de azi în fața Rusiei e aceea că, urmare a politicilor – mai mult decât optimiste – legate de trecerea la „economia serviciilor” și de asigurarea militară americană, nu doar că n-a avut grijă de industriile sale de armament, dar, în bună măsură, și le-a desființat. De așa manieră că, acum, e incapabilă să producă obuzele cu care Ucraina ar putea riposta Rusiei în cadența în care acestea sunt necesare. Sigur că puterea economică îi permite să repornească asemenea industrii; dar nu de azi pe mâine. E una dintre lecțiile prezentului: nu mai „delocalizăm” și desființăm la întâmplare, amețiți de ieftinătatea mâinii de lucru, ci producem loco și vindem surplusul.
Altceva: orice domeniu al cunoașterii care are de-a face cu omul e departe de-a avea, oricât l-am blinda cu cifre, gradul de acuratețe al științelor exacte. O clipă de nebunie sau de neatenție, un Putin sau un Trump pot răsturna toate teoriile și certitudinile de până la un anumit moment. De aceea, poate, n-ar fi zadarnic ca-n facultățile de Politologie, de Sociologie, de Relații Internaționale sau de Istorie să se studieze mai aplicat Eschil, Shakespeare, Dostoievski sau Mario Vargas Llosa. Nebunia, orgoliul, pasiunile necontrolate, indiferența, reactivitatea, ura ne mână în lume cel puțin la fel de mult ca și atenția, luciditatea și rațiunea. Dacă ar trebui să avem curajul de-a ne privi, ca popoare, demonii lăuntrici, ar trebui să-l avem și pe-acela de-a ne confrunta cu ei ca persoane. Poate acesta e Marele nostru Război. //
