Capitalismul de război și dispariția politicii

  Dincolo de news-urile fiecărei zile, presa occidentală are – în ultimele luni – o constantă: anticiparea crizei care va lovi Europa în toamnă, pe fondul permanentizării războiului din Ucraina, a efectelor de bumerang ale sancțiunilor împotriva Rusiei, a recalibrării industriei militare (și a finanțelor pe care aceasta se bazează) pentru susținerea armatei ucrainiene, a foarte posibilei reveniri a coronavirsusului și a incertitudinilor legate de premierii a două mari țări din Lumea Veche și a probabilei majorități trumpiste în Congresul Statelor Unite. Toate, la un loc, vor pune presiuni semnificative pe economia europeană și pe economiile fiecărui stat de așa manieră că, deja, se anunță o iarnă grea, sub semnul ”raționalizării” (energiei electrice) și a unor ”măsuri impopulare” (menite a reduce inflația consecventă cheltuielilor din vremea pandemiei). În Occident, lucrurile acestea sunt cu adevărat problematice, dat fiind că în țările vestice singurul consens (și mitul fondator al Comunității Europene) e cel al prosperității bazată pe creștere economică. Nimeni nu-și poate imagina momentul în care această creștere s-ar opri sau ar fi inversată de recesiune, căci lumea de astăzi – urbanizată și bazată pe economia serviciilor – e departe de cea de după Război, cu o mare reziliență în rural (inclusiv la nivelul prelevărilor ce se făceau pe seama fermierilor, pentru a susține industriile urbane). Ne place sau nu, economia lumii dezvoltate e asemenea unui joc piramidal, în care augmentarea continuă a indicatorilor, pe baza creșterii productivității, e o fatalitate. Punerea în discuție a acestui mecanism ar însemna deligitimarea nu doar a politicilor actuale din țările Europei de Vest, ci și a istoriei (de unificare și integrare europenă) care le-a adus în situația de astăzi.  De aceea problemele care afectează economia riscă să aibe un impact social și, tot de aceea, despre ele se discută din vreme și cu îngrijorare.

            Nimic de genul acesta la noi. În câteva cuvinte – mai curând circumstanțiale – președintele, primul ministru sau diverși miniștri ne anunță că, în România, nu se va întâmpla nimic îngrijorător, că suntem în parametri și, deși oficialii noștri ”urmăresc cu îngrijorare” situația mondială, nu trebuie să ne temem, pentru că ”instituțiile își fac treaba”. Ceea ce nu e, în fond, decât o reluare a clasicului mit al excepționalismului românesc: toți în jurul nostru au (sau vor avea) probleme, doar noi suntem feriți (nu se știe cum, poate datorită ”protecției Maicii Domnului”!). Pe de altă parte, oricine o poate constata (cât se poate de concret): și la noi prețurile cresc în ritm accelerat, utilitățile sar spectaculos în plină vară, moneda națională se devalorizează, iar canicula și seceta nu anunță recolte care să permită traversarea lină a iernii. E de presupus că o criză – dublată, cine știe?, de ”fenomene meteorologice extreme” – în iarnă – primăvară- va lovi mult mai puternic în periferia săracă a Europei decât în centrul bogat al continentului. Și totuși, încă odată, despre lucrurile acestea nu se discută aproape deloc în media autohtonă. Singurul lucru care nu ne surprinde este faptul că totul ne surprinde. Evident, atunci când lucrurile se vor înrăutăți, unul sau altul dintre înalții oficiali va apărea pe micile ecrane și ne va spune – cu un tremolo patetic în voce – că asta e, economia globală, criza europenă, războiul din Ucraina și nu avem ce face, trebuie să strângem cureaua, să acceptăm tăieri, să consumăm mai puțină electricitate, gaz și benzină (dar să le plătim mai scump) și să ne bazăm, în tot și în toate, pe stat.

            Într-un anume fel și pandemia de coronavirus, și războiul din Ucraina au venit la momentul potrivit: ele sunt marile scandaluri globale menite a ascunde micile scandaluri locale. În vreme de război nu mai e loc de discuții și de dezbateri; trebuie ”să fim uniți” cu toții și ”să respectăm consemnele” guvernului. Orice situație de criză duce – în lumea contemporană – la consolidarea puterii executivului, singurul în măsură a dispune reguli care să fie urmate de toți cetățenii. Or, paradoxul face că, din perspectiva celor care exercită puterea în România, cu cât e mai rău în afară, cu atât e mai bine înlăuntru. Ne va fi dat, în anul ce vine, să trăim în suprapunerea a trei crize: cea pandemică (ce va reveni, probabil, odată cu sezonul rece), cea a proximității războiului (cu imigranți, blocarea unor fluxuri comerciale etc) și cea economică (care are legături cu ambele). Pe acest fond, inevitabil, vor apărea o mulțime de probleme: raționalizări ale energiei electrice sau termice, scumpirea variilor produse (în primul rând a celor alimentare), scăderea puterii de cumpărare, dificultăți în plata utilităților (probabil în primul rând la consumatorii industriali), penurii în ce privește anumite lucruri și cine știe ce altceva. Nimeni – la nivelul celor ce conduc țara – nu pare a fi preocupat de aceste lucruri, totuși, ușor anticipabile. În momentul în care ne vor lovi, probabil vom trece de la discursul marțial, la legea marțială. ”Rezolvarea” problemelor pe care le vor provoca multiplele crize nu va consta în ameliorarea – în limitele posibilului – a condițiilor de viață ale oamenilor, ci în ”mobilizarea lor totală” într-un stat guvernat de ”ordinea și disciplina” instituțiilor militarizate. Aceasta va fi, așa ni se va spune, singura modalitate de ”a rezista” șocurilor externe și degrigoladei anarhice pe plan intern.

            Marea problemă în ceea ce privește aceste lucruri constă în faptul că, la ora actuală, politica românească e atât de epuizată, încât nu mai poate oferi nici răspunsuri, nici soluții credibile la problemele cu care se confruntă țara. Clasicele sondaje cu ”opțiunea de vot” a cetățenilor pentru unul sau altul din cele cinci partide care contează sunt relativizate de rata masivă a emigrației (și a intenției de emigrație), de absenteismul de la urne și de valul de nemulțumire care crește deși, după anexarea de către stat a principalelor canale media, se aude tot mai puțin. Ideea că ne vom trezi iarăși, la alegeri, cu aceleași personaje – cu generalul avansat de la prim ministru la președinte, cu aceiași clasici (și uzați) miniștri și șefi de instituții publice – cred că nu mai găsește nici un ecou în societate. Singurul lucru care va conta realmente la toate cele patru scrutine electorale din 2024 va fi numărul celor care votează. Și – nici acest lucru nu e surprinzător – el va adânci criza de legimitate a unei clase politice care, de facto (și încercând să confirme și de jure, prin varii ”proiecte de legi”), a ales feudalismul în detrimetul democrației. Pentru încă odată – după anii 1960 – 1980 – prestația noastră pe scena internațională e dublată de un regres al politicilor interne.

            Singurul lucru care (mai) dă coerență unui guvern și unei conduceri lipsite de idei, de carismă și de capacitatea de-a da un impuls de dezvoltare țării e factorul de echilibru pe flancul estic al NATO într-o situație de criză în zonă și unitatea transpartincică, menită a gira cu eficiență militară, treburile publice pe plan intern în acest context. Mai mult sau mai puțin, nu mai avem conduceri politice normale, ci guverne de criză, cu prim miniștri numiți de președinte nu în urma unor consultări (cum bine s-a văzut la congresele PNL), ci pentru a-i încadra într-un dispozitiv al executivului cu o singură comandă. În măsura în care ei – prim-ministrul șef de partid și celălalt șef de partid, ce așteaptă ”rotația” – controlează și Parlamentul, și (prin fondurile ”de campanie împotriva pandemiei”) marile canale media, iar președintele numește în funcții ”de răspundere” (și pensionează) după voie magistrații, e greu să mai vorbim de separația puterilor în stat. Ceea ce vedem e, mai curând un soi de agregare păstoasă, de ”monstruoasă coaliție”, pe care-o ține împreună doar logica privilegiilor și care guvernează – și va guverna tot mai mult – nu într-o logică electorală, ci într-una a amenințării că orice s-ar face pentru a o înlătura de le putere ar arunca țara în haos. Criza – externă și internă – face neceasară suspendarea politicii clasice (bazată pe dezbatere) și trecerea la o guvernare unitară, în care divergețele de program se topesc în ”interesul pentru țară”.

            În fapt, ne aflăm cam în aceeași situație prin care am mai trecut în anii ’30 ai secolului trecut. Atunci cele două crize – economică și politică internațională – au fost separate; acum riscă să se suprapună. Atunci, la capătul lor ne-am trezit cu un ”rege de operetă” și o nemulțumire de masă care s-a investit în cele două forme de radicalism care ne-au scos de pe orbita lumii civilizate: legionarismul și, apoi, comunismul. Dacă oamenii acelui timp puteau fi asimilați operetei, cei de acum sunt, inevitabil, ”la înălțimea” televiziunilor-tomberon pe care se afișează.

            Dar lucrul cel mai straniu e dispariția politicii nu la vârful statului, ci din interesul oamenilor. Vreme de 33 de ani, ea a constituit una din cele mai mari pasiuni publice pe care le-a cunoscut lumea românească. Apoi, într-un timp foarte scurt, s-a stins în surdină. Poate datorită faptului că oamenii cred în politică atunci au impresia că opinia lor contează și deciziile ce urmează dezbaterilor articulează ceva în lumea în care trăiesc. Acum, și-n timpul ce va veni, e limpede că vocea lor nu mai răzbate nicăieri și că au fost reduși la o masă de asistați ai crizei, care așteaptă să li se dea ceva (prin PNRR sau Anghel Saligny, eventual direct din corturile armatei) și că, în schimb, li se va cere un singur lucru: ”Stați la locurili voastre!”

Ideea vremurilor ce ne așteaptă e aceea că cei de sus vor strânge rândurile și mai mult, sub zodia aceluiași interes, iar cei de jos se vor împrăștia și mai tare, apăsați de probleme și de resentimente. Cred că aceasta e dovada faptului că ciclul istoric început cu Revoluția din Decembrie 1989 a ajuns la sfârșit.