Cât de mare este România?

Dacă e vreun loc în care mentalitatea forjată sub Ceaușescu să fi supraviețuit, acesta e – fără îndoială – percepția internă a politicii externe. Poate nu e zadarnic să ne reamintim ce ne turna în cap propaganda acelor vremuri: că „vocea președintelui României” (a lui, nu a țării) e „ascultată și respectată pe toate meridianele”. Sigur, se subînțelegea, nu se spunea, înlăuntru e ceva mai greu (din cauza presiunii dușmanilor ce ne-nconjoară), dar în afară suntem „văzuți și apreciați” de toate popoarele. E limpede că asemenea viziuni autoinduse îl aveau ca protagonist (și ca destinatar) pe Nicolae Ceaușescu, alt mare vânător al Nobelului pentru Pace. Numai că ele s-au sedimentat și în mentalul public, pe modelul podiumului de gimnastică (una dintre puținele ocazii ale ultimului deceniu comunist când eram deschiși lumii) și al clasicelor bancuri: există trei puteri care contează la scară planetară – americanii, rușii și românii. Ideea era aceea că nu se-ntâmplă nimic în lume fără știrea românilor și că, peste tot, aceștia – prin „vocea președintelui lor” vestesc și aduc pacea, mediind între marile puteri și interpușii lor. Așa s-au lățit ideile că Ceaușescu a făcut pace în Orientul Mijlociu, că i-a scos pe americani din Vietnam, că l-a dus pe Nixon în China, păcat că n-a fost contactat și în cazul Allende. S-o spunem clar și limpede: toate acestea erau o mitologie de uz intern. Pe toată durata regimului comunist, România a fost o „țară în curs de dezvoltare” – în speță o țară săracă – aparținând zonei controlate de Moscova (inclusiv prin „doctrina Brejnev”), în care nu se punea problema democrației în sens vestic. Ca lucrurile să fie clare, România era pentru occidentalii de atunci cam ceea ce e Liberia sau Republica Centrafricană pentru noi azi. Sau poate un pic mai rău.

 Și atunci, cum stăm cu „remarcabilele reușite” ale „președintelui României Socialiste”? Sigur, Ceaușescu a fost primit și în capitalele țărilor mari. Ar trebui să adăugăm: așa cum sunt primiți majoritatea șefilor de stat ai lumii. Numai că despre primirea celorlalți nu se vorbea la noi. Cine are curiozitatea să se uite la cronologia vizitelor lui va vedea cu ușurință că – totuși – majoritatea întâlnirilor le avea cu conducători comuniști sau cu cei din „țările lumii a treia” (ceea ce azi se numește „Sudul global”). Pe noi ne impresionau imaginile cu șeful statului român primit de mari președinți sau de regi ai lumii libere, pentru că doar acea fereastră către lumea politică a Apusului ne era deschisă. Nixon, Ford și Carter erau vizibili doar când se întâlneau cu „geniul Carpaților” și lăsa să se subînțeleagă propaganda noastră, erau mari tocmai pentru că se întâlneau cu el, „cel mai mare” dintre toți. Pe de altă parte, cine se uită pe lucrările de relații internaționale sau de politică externă a marilor state, din epoca respectivă sau de după, va vedea că Nicolae Ceaușescu – dacă e pomenit – apare abia la notele de subsol. Așa că, deși sună dezamăgitor, adevărul e că nu a schimbat politica lumii și lumea nu s-a-mpiedicat de el.

Dar mitul din acei ani continuă să seducă și să creeze varii istorii. De pildă aceea – conspiraționistă – potrivit căreia întâlnirea de la Malta, din 2 – 3 decembrie 1989, dintre președinții George Bush (tatăl) și Mihail Gorbaciov a avut ca temă înlăturarea lui Ceaușescu. O asemenea năstrușnicie presupune – în amonte – ideea că Ceaușescu era atât de mare și de tare că, pentru a-l răsturna, trebuiau să se unească cele mai mari puteri ale lumii, la nivelul șefilor de state! Și, evident, că agenda politicii mondiale din 1989 era ocupată de România. Au fost publicate stenogramele întâlnirii și România nici măcar nu e pomenită. Atât era de importantă pentru cei doi președinți!

 După 1989 am avut un moment de respiro, în care ne-am bucurat de fiecare înalt oficial străin care a venit la noi, apoi o perioadă în care problemele interne le-au surclasat net pe cele externe, dar – de vreo câțiva ani – ne-am întors la viziunile noastre de „mare putere”. Cum de nu se aude „vocea României” în marile capitale ale lumii? Ce fac președintele, prim-ministrul, ministrul de Externe? De ce actualul președinte nu s-a-ntâlnit cu locatarul Casei Albe? Precedentul președinte a avut două vizite oficiale – în primul mandat al lui Trump – la Washington, plus câteva întâlniri pe la tot soiul de summituri. Și cu ce ne-am ales? E drept că România n-a intrat încă, prin cel mai înalt reprezentant al ei, în (ce-a mai rămas din) Casa Albă a actualului mandat, dar – măcar – n-am fost potopiți cu taxe și impozite, ca alți mai buni prieteni ai omului din Biroul Oval. Cred că acest lucru ar trebui să conteze mai mult decât două zile de emisiuni de televiziune în direct. Trebuie să ai o viziune ciudată a politicii mondiale dacă singurul lucru care contează e acela de-a fi în poză cu Donald Trump. Care, de altminteri, nu se sfiește să vândă – la licitație – locul de lângă el din fotografie. Și cine-l poate acuza?! La Casa Albă e gazdă patru ani; afaceri a făcut și va face toată viața.

 Și mai și: un personaj pitoresc al politicii autohtone propunea ca noi să fim mediatorii dintre ruși și ucraineni, ba, mai mult, ca pacea dintre cele două state să se încheie la București. Acum, problema e aceea că nici rușii, nici ucrainenii nu ne-au invitat pe noi ca mediatori ai păcii dintre ei. Ce facem? Tăbărâm acolo, strigăm că vrem ce nu vor ei, ne batem cu ambii?! De unde răsar asemenea bizarerii? Cu adâncă tristețe, dar România nu e Elveția. Nicio mare putere și niciun om puternic al lumii nu-și ține banii în băncile noastre. Când a fost să fie război, departe de-a fi neutri (din 1815 – când nici fanarioții nu plecaseră acasă de pe-aici), noi am intrat de fiecare dată în horă și – în plus – ne-am războit, „ca românul imparțial”, cu ambele tabere, tot „întorcând armele”. Și, poate lucrul cel mai important, pe noi nu ne caracterizează discreția (care merge foarte bine cu felul de-a fi al bancherilor), ci – dimpotrivă – vorbăria. Ba chiar vorbăria agresivă. Îl vedeți pe Putin vânat pe culoarele Parlamentului nostru (ajuns „spațiu de negociere”) de o hoardă de jurnaliști de la „televiziunile poporului”, ca să ne spună „adevărul” în direct?! Sau pe Zelenski invitat la o televiziune de noapte până la „dimineți cu ferestre deschise”?! A face asemenea propuneri – ca România să fie locul negocierilor și mediatoarea păcii – înseamnă un singur lucru: a nu avea simțul grotescului.

 România e o țară mică, nu intră cu nimic în marea rundă a negocierilor politice și militare ale momentului. Mai mult sau mai puțin, clivajele tectonicii mondiale din prezent antrenează economii cu care noi nu ne putem compara. În plus, noi avem atâtea probleme interne, încât faptul de-a pretinde că-i putem sfătui pe alții cum să se comporte seamănă cu pretenția unui homeless alcoolic de-a da sfaturi de căsnicie trainică unui cuplu de tineri căsătoriți! Departe de-a ne bate cu pumnul în piept și-a striga de trei ori pe zi cât suntem noi de decisivi „pe arena mondială”, ar fi mai util să luăm la rând problemele noastre vechi, care au deja o vârstă venerabilă și care pe mulți compatrioți îi îmbătrânesc înainte de vreme. Iar obiectivul acestei analize ar fi o schimbare reală a lumii în care trăim, care să ne așeze în rândul celorlalte țări, nu deasupra lor. Avem aproape o jumătate din populația aptă de muncă în alte țări, ceea ce nu se întâmplă nici pe teritoriile pe care e război în prezent. Am „trăit bine” ani întregi făcând împrumuturi care – acum o descoperim – ne ruinează. Suntem un popor cu limbă și cu teritoriu, dar nu e clar dacă suntem și o societate, căci nu ne unește decât ura. Cred că de la aceste lucruri și de la felul în care le putem schimba ar trebui să pornim.

 Așa cum se petrec acum lucrurile – cu această agitație ridicolă care-i cere președintelui, prim-ministrului sau ministrului de Externe să se pronunțe minut de minut despre tot ce se întâmplă sau se spune în lume –, nu facem decât să mărturisim un complex de inferioritate: acela că vrem și noi să fim băgați în seamă. În lume se petrec o mulțime și – inclusiv la case mari – se spun vrute și nevrute; nu sunt nici rolul și nici chemarea noastră de-a ne băga în toate. Amestecându-ne, neinvitați, peste tot, am sfârși prin a ne face mai mulți dușmani decât prieteni. Lucrul cel mai rezonabil pe care-l putem face e să ne ocupăm de problemele noastre interne, pentru a nu ajunge să umblăm cu mâna întinsă prin lume. Și să vorbim când suntem întrebați; dar atunci să spunem clar și ferm ceea ce gândim. Și, dacă se poate, să nu ne schimbăm angajamentele în funcție de fiecare „ediție specială” de „dezvăluiri” a nu-știu-cărei televiziuni. În felul acesta, vom arăta că suntem credibili. Și, în mod cert, vom fi ascultați mai bine – vorbind normal, nu zbierând.