Cât va dura războiul?

Aceasta e întrebarea momentului, dat fiind că de răspunsul la ea depind foarte multe. În primul rând, cum va arăta lumea viitorului? Apoi, cum va (re)integra Vestul Rusia în noile arhitecturi politice, instituționale și economice care vor trebui să facă față agregării economice a țărilor  care, nu demult, erau considerate a fi „lumea a treia”? În fine, pentru Europa e problema cea mai mare, dat fiind că, atât timp cât Ucraina e în flăcări, trebuie să lupte pe mai multe fronturi: în est, cu Rusia, în sud-est, cu Turcia (tot mai asertivă), iar în sud, cu țările Africii de Nord (unele – precum Tunisia – tentate de modelul autoritar și, practic, toate aparținând conveierului pus în mișcare de enorma migrație sud-sahariană). În fine, perpetuarea războiului, dincolo de costurile lui propriu-zise – ce țin de embargouri (și care au efect de bumerang în țările până recent importatoare din Rusia) – pune la încercare economii care trebuie să facă față înarmării continue a Ucrainei, pe măsura cheltuielilor frontului pe care le impune Rusia. Nu cred că e un secret pentru nimeni: sfârșitul războiului și revenirea la bussines as usual sunt dorite de majoritatea aliaților Kievului.

Problema, în mod evident, o reprezintă Vladimir Putin și oligarhia Kremlinului pe care au adunat-o succesivele lui valuri de epurări și promovări. Secretomania preşedintelui rus, revenirea în forță a atmosferei de Război Rece după anexarea Crimeei, dispariția progresivă a reprezentanțelor occidentale la Moscova etc. au făcut ca noua elită rusă să fie mult mai puțin cunoscută în Vest decât „generația Perestroikăi”, cu care oamenii politici și economiștii apuseni erau obișnuiți să trateze. E limpede că, în Europa sau în Statele Unite, nu ar putea fi vorba de negocieri cu Evgheni Prigojin sau cu Serghei Narîșkin. Foarte probabil, declarațiile sale belicoase l-au scos din joc și pe Dmitri Medvedev. Rămân oameni din al doilea rând, mai puțin vizibili, însă adevărații tehnocrați pe care se sprijină Rusia în această criză, de tipul premierului Mihail Mișustin sau al guvernatoarei Băncii Centrale, Elvira Niabulina. Marea problemă – accentuată de ceea ce știm despre istoria Rusiei – este dacă în cazul unei schimbări ei sunt cei care vor ajunge la putere (și, nu în ultimul rând, chiar ajungând, dacă vor fi capabili să se mențină acolo). 

Până la negocieri cu echipa post-Putin e necesar – în mod cert – un șoc menit a scutura edificiul autocrației ruse și a-l da jos pe noul „țar” de la Kremlin. Într-o primă etapă s-a crezut că sancțiunile economice vor fi în măsură a antrena valuri de scumpiri, nemulțumire socială, criză și, finalmente, (măcar o) revoluție de palat. După un an și jumătate de aplicare – graduală – a lor, vedem că nu au funcționat. Sigur, în Rusia e criză, dar nici pe departe atât de gravă pe cât o vedeau cei care vorbeau de „butonul nuclear” al sancțiunilor, pe de altă parte rușii au (istoric) o mare reziliență la șocuri și crize economice. În fine, après coup, economiștii occidentali au descoperit că „marea lor strategie” de pedepsire a Rusiei a funcționat – un an - în folosul acesteia: ne amintim că sancțiunile au început cu blocarea importurilor pe care Federația le putea face din Vest, în vreme ce Apusul a continuat (destul de mult) să cumpere combustibili rusești. Or, nu trebuie să fii geniu de la Harvard ca să înțelegi că, primind bani și neavând unde să-i cheltuiască în afară, Putin și-a putut consolida – în plină epocă a sancțiunilor! – fondurile de amortizare a șocurilor embargourilor ulterioare.

Ceea ce n-a mers soft (prin presiune economică) poate fi realizat hard, printr-o ofensivă ucraineană care să-l oblige pe președintele rus să accepte negocieri de pace. Ideea ar fi aceea că negocierile ar reprezenta, implicit, o formă de cedare a autocratului și – în felul acesta – o pierdere de autoritate a lui care ar deschide calea răsturnărilor de palat la Kremlin. Oare așa să stea lucrurile? Mai înainte de toate, ideea „ofensivei de primăvară” e atât de puternic mediatizată, încât aceasta e lipsită de unul dintre atuurile ei esențiale: elementul- surpriză. Apoi, nimeni nu e în stare să spună dacă ofensiva aceasta va fi pornită de ucraineni sau de ruși. Într-un război staționar din toamnă, ambele tabere au avut ocazia de a construi aliniamente defensive și – ucrainenii au arătat-o cu prisosință – defensiva e mai eficace decât atacul. În fine, o atare ofensivă, pornită de Kiev, ar fi la fel ca marile bătălii ale Primului Război Mondial: ar avea șanse de reușită doar dacă puterea de foc a atacanților ar spori pe măsură ce se desfășoară atacul. Așa poate fi înțeleasă ofensiva diplomatică a președintelui Zelenski: aderarea Ucrainei la NATO e imperios să se facă acum. Acum ori niciodată! Dat fiind că, acum, dacă se prăbușește frontul (fie prin eșuarea ofensivei, fie prin ofensivă rusă) e greu – poate mai greu decât în 2022 – să se realizeze o regrupare pe un alt aliniament. Într-un fel, NATO ar trebui să fie adâncimea frontului ucrainean și baza de armament și de muniție a acestuia în momentul în care ar porni un atac frontal împotriva rușilor.

Evident, și Vladimir Putin ar putea fi tentat să dea „marea lovitură” printr-o ofensivă de primăvară, pornită – asemenea celei de la invazia din anul precedent – pe mai multe fronturi, încercând să prindă în clește formațiuni ucrainene și, în cazul retragerii acestora, să clameze cucerirea (și, apoi, anexarea) de noi teritorii. Indiferent cât de puțin corespunde autocrația lui modelului de accountability al democrațiilor vestice, președintele rus știe că trebuie să justifice într-un fel sau altul nu doar criza economică internă, ci și succesivele valuri de mobilizare și, finalmente, coșciugele ce se întorc din Donbas și Luhansk. Pentru un om cu profilul lui Putin, blocarea trupelor sale (plus a mercenarilor Wagner) în periferia Bahmutului e mai mult decât o înfrângere - e o umilință. Un orășel fără mare importanță a devenit o mașină de tocat oameni și echipamente rusești și – după o jumătate de an! – încă nu se poate revendica deplina lui cucerire. N-ar fi exclus ca generalii lui Putin, care – până acum – n-au făcut proba unei imaginații tactice, să încerce să reactualizeze (quatre-vingt ans après) operațiunea Uranus, cea care a dus la încercuirea armatelor germane de la Stalingrad. Numai că, evident, masarea forțelor necesare cleștelui e greu de ascuns astăzi și – în primul rând – Volodimir Zelenski și Valeri Zalujnîi nu sunt Hitler și Keitel (un nebun și un lacheu), dispuși să‑și sacrifice armatele pentru o chestiune de orgoliu personal.

Din punctul de vedere al ucrainenilor, tactica țânțarului ce nu lasă în pace elefantul e cea mai avantajoasă. Cu forțe net inferioare celor rusești, cu un armament foarte divers și care vine aleatoriu, soldații Kievului realizează mult mai mult provocând, lovind punctual, dezorganizând și risipind potențialul rus de așa manieră încât acesta să nu poată duce marile bătălii în câmp deschis pentru care s-a antrenat în Al Doilea Război Mondial. E, în fond, aceeași strategie care a funcționat – dinspre mujahedini – în cei zece ani ai Războiului (rus) din Afganistan. Nicio bătălie decisivă, însă o mulțime de „operațiuni limitate”, care au împiedicat desfășurarea planului rusesc și au demoralizat deopotrivă armata, decidenții politici și întreaga societate rusă a acelui timp. N-ar fi exclus ca președintele Zelenski să se afle, acum, sub presiunea aliaților occidentali, care îi cer un succes a cărui mediatizare să justifice – în țările lor – o nouă mobilizare a „sectorului economico-militar” pentru susținerea războiului din Ucraina. Tot așa cum n-ar fi exclus ca tot președintele Zelenski să simtă că „marele război patriotic” al Ucrainei împotriva Rusiei se va lovi, mai devreme sau mai târziu, de niște obstacole indepasabile: ruinarea unei părți a țării și scăderea drastică a numărului tinerilor mobilizabili (și a motivației lor).

Pe de altă parte, și Vladimir Putin poate fi mulțumit de o tactică – ce poată fi văzută, dinspre partea lui – ca una de presiune continuă asupra Kievului. Da, ar prefera o „bătălie decisivă”, însă doar în condițiile lui, adică de așa manieră încât superioritatea cantitativă (în oameni și armament) a rușilor să facă diferența și să aducă – în mod clar – victoria. Problema lui, la ora actuală, e aceea că nu (mai) știe nici de ce dispun ucrainenii, nici cât de departe sunt dispuși occidentalii să meargă în sprijinul acestora. Așa că e destul de riscant pentru el să ducă o luptă cu final incert. Nu e clar dacă un revers – precum cel al armatei sovietice din vara – toamna lui 1941 – i-ar mai permite să păstreze puterea. Așa că, în mod paradoxal, o tactică à la Kutuzov, de presiune permanentă asupra armatei ucrainene, dublată de devastarea produsă de ruloul compresor al armatei ruse (pe modelul celei sovietice la finele celui de-Al Doilea Război Mondial), poate fi calea cea mai sigură de a rămâne la cârma deciziei de război și, implicit, la putere.

Așadar, va fi decis războiul printr-o (mare) ofensivă de primăvară? Nimic nu e exclus. Însă, la fel de bine, s-ar putea ca lucrurile – cu inevitabile inflamări punctuale – să perpetueze tensiunea pe care-am văzut-o instalându-se din toamnă. La ora actuală, războiul din Ucraina seamănă cu cel dintre cobră și mangustă: pierde (totul) cel care clipește primul. //