Ce așteptări avem de la viitorul președinte

„Să crească salariile (dacă se poate, începând cu magistrații și militarii) și pensiile (mai ales pe cele speciale), să creeze locuri de muncă (bine-ar fi, la stat), să ieftinească totul (începând cu casele), să dea la oameni (orice)!” Cam acestea ar fi – sintetizate – așteptările omului comun de la președinte. Numai că, onest vorbind, dacă lucrurile stau așa, ar trebui să-l numim președinte pe Moș Crăciun! Președintele țării nu e un jupân care „dă”, discreționar, tuturor, câte ceva.

 Mai înainte de toate, el are câteva atribuții guvernamentale clare: funcția de reprezentare a țării în relațiile externe, aceea de mediere între instituțiile statului, cea de nominalizare a primului-ministru, a diplomaților și a gradelor superioare din armată, cea de comandant al forțelor armate (și de președinte al CSAT), cea de acordare a decorațiilor de stat și cea de grațiere. Sunt – cum se spune – atribute regaliene, adică transpuneri în modernitatea republicană, ale puterii premoderne a monarhilor. Temperate de sistemul instituțional de check and balances, ele au un caracter formal (care se exprimă în ceremoniile de stat) și nu garantează decât faptul că președintele se păstrează în limitele Constituției. Dar nu spun în niciun fel despre el dacă va fi un președinte bun sau nu. Faptul de a respecta prerogativele constituționale nu e un merit al președintelui, ci e – cât se poate de modest – felul lui de a-și onora „fișa postului”. Dacă un muncitor merge zilnic la fabrică, un doctor la cabinet sau un profesor la ore nu face nimic extraordinar; pur și simplu își respectă contractul de angajare. Dacă ne uităm la aceste atribuții formale, și Klaus Iohannis a fost un președinte normal, fără alunecări și derapaje. Și totuși, ne-a lăsat moștenire situația în care ne aflăm. Ceea ce înseamnă că simpla respectare a atribuțiilor, deși necesară, nu e suficientă pentru cel care vrea să onoreze funcția de președinte.

 Ce ar mai trebui? În ceea ce mă privește, două sunt calitățile – ceea ce, mi se pare, înseamnă mai mult decât atribuțiile – pe care s-ar cuveni să le aibă noul președinte. Mai înainte de toate, s-ar cuveni ca el să fie funcția noastră de echilibru. Adică, de fiecare dată când lucrurile derapează în instituții, vocea președintelui să fie cea care le reamintește menirea lor și datoria publică pe care o au.

Bineînțeles, e ușor să ne imaginăm că „o bună parte a presei” și mulți din instituțiile în cauză ar sări ca arși, invocând neutralitatea prezidențială, separația puterilor în stat, confidențialitatea consultărilor și alte asemenea, și, inevitabil, ar agita spectrul suspendării. Și totuși, președintele e singura instanță a acestei țări care vorbește în numele tuturor cetățenilor. Iar atunci când lucrurile o iau razna, datoria lui e să vorbească – public și răspicat –, nu să se ascundă după paragrafe procedurale. O să iau două exemple, care - alături de Educație (despre care am vorbit cu alte ocazii) – mi se par a fi cele mai vizibile ale falimentului total al instituțiilor noastre: Armata și Justiția. Despre prima, ce putem zice? Am avut doi prim-miniștri ce veneau de la vârful Armatei (Ciucă și Oprea – acesta din urmă interimar, cred, de două ori), unde au avut toate funcțiile posibile. Prestația lor publică a fost, onest vorbind, lamentabilă. Niciunul dintre ei nu s-a impus prin nimic altceva decât prin slugărnicie și impostură. Activitatea lor efectiv militară e sublimă în inexistența ei. Avem o galerie de șefi ai Marelui Stat-Major General cu condamnări penale, a căror trecere prin fruntea instituției se lasă – cel mai adesea – cu scandaluri legate de terenurile și de furniturile armatei. Periodic se votează în guvern sume astronomice pentru diverse dotări ale armelor din cadrul MApN, însă felul în care se realizează contractele rămâne neclar (căci totul e „secretizat”) și, după un timp, trecem la votarea altor sume. Nimeni nu știe ce rezistență ar fi capabilă să opună armata noastră unui șoc din afară. Probabil, niciuna și, dac-ar fi să se-ntâmple (păzească-ne Sfântul!), o față transpirată de sub un chipiu ne-ar anunța gâfâit că, „pentru a păstra... ființa națională... trebuie să... să... capitulăm”. Toată apărarea noastră se bazează pe „poziția geostrategică” (nu prea e clar care) și pe aliați (care pot fi în genul lui Trump). În schimb, avem peste 1.200 de generali, chestori și amirali (activi și în retragere) cărora li se plătesc solde și pensii faraminoase. Mai adăugați coloneii, comisarii-șefi, comandanții (de uscat) ai Marinei – care nici nu știm câți sunt – și realizați cu ușurință faptul că, probabil, cea mai mare parte a bugetului Apărării și Internelor se duce în veniturile lor. Dacă Trump ar ști, ar putea spune, mai realist: 5% pentru solde și pensii, 5% pentru dotări militare; în total, la Armată 10% din buget! Or, problema noastră nu e să întreținem o armată de generali care nu știu ce e războiul, ci să lucrăm la apărarea țării. Și asta, președintele trebuie să o spună clar și apăsat în CSAT.

 Ca să nu mai vorbesc de nenumăratele noastre „servicii secrete”, a căror activitate de bază pare a fi doar competiția pentru influență și acces la resurse. Aici ar trebui aplicat briciul lui Ockham: care e minimul necesar pentru funcționalitatea instituțiilor beneficiare de informații? După părerea mea, nici cu o cincime din ce avem acum n-am funcționa mai rău. Menirea președintelui e aceea de-a le aminti tuturor acestor instituții – și țării întregi – că ele sunt în slujba apărării și a ordinii publice și nu sunt fiefuri personale și surse de îmbogățire pentru impostori dubioși.

 Justiția e și ea o problemă în lumea noastră. Probabil, trei sferturi din marile dosare – în mod particular de corupție – se amână la nesfârșit, sub diverse pretexte, până când „faptele se prescriu” și nu mai are loc niciun fel de judecată. E, în fapt, un refuz de a judeca. Acesta, dacă ar fi explicit, ar cădea – o știe orice judecător – sub incidența legii penale. Așa că e abil construit „pe procedură”: se cer „noi dovezi”, se audiază alți martori, iese la pensie judecătorul de caz și se reia totul de la capăt etc. Aparent, rezultatul tuturor acestor manevre e acela că aceia care pot face presiuni asupra justiției rămân la adăpost de aceasta, iar judecătorii își conservă salariile, privilegiile și pensiile. În realitate, adevărata consecință a acestor chițibușerii interesate e completa decredibilizare a justiției. Sigur, magistrații se vor apăra invocând multele cazuri de infracțiuni mărunte pe care le au de judecat „cu celeritate”. Numai că acest tip de judecată nu dă, deloc, măsura unui sistem de justiție. Istoricii ne pot spune că și-n Germania lui Hitler, și-n Rusia lui Stalin, furtul mărunt, tâlhăria individuală și crima, care nu implicau statul, erau judecate corect. Asta nu înseamnă, deloc, că-n Germania nazistă sau în Rusia sovietică exista o justiție care să facă dreptate cu adevărat. Măsura adevăratei justiții constă în capacitatea ei de a tranșa în situațiile care implică persoane de la vârful puterii. Acolo e ceea ce se vede și tot acolo se joacă, la modul adevărat, independența justiției. Rezolvând – exemplar – aceste cazuri, justiția spune societății că nicio formă de corupție, de impostură și încălcare a legii nu rămâne nepedepsită. În caz contrar, cum – vai! – e situația la noi, mesajul e acela că există două forme de justiție: una pentru cei mari, care, finalmente, îi exonerează de vină, și una pentru cei mici, care sunt întotdeauna pedepsiți. Ceva similar justiției medievale, cu alte cuvinte. E greu să te pretinzi în Europa și să perpetuezi practici medievale! Președintele ar trebui să spună public aceste lucruri. Și să ceară Parlamentului să inițieze o lege în virtutea căreia pentru orice dosar ajuns la prescripție judecătorii care s-au ocupat de el, fie că sunt în activitate, fie că s-au retras, să-și piardă salariul sau pensia. Ar fi un mesaj clar pentru societate că președintele vrea o justiție a dreptății pentru toți și nu una selectivă.

Și mai e ceva, la fel de important, pe care-l așteptăm de la președinte: să ne dea direcția în care mergem. El, aflat cel mai sus în ierarhia statului, ar trebui să adune – grație tuturor instituțiilor aflate în subordinea sa – problemele, dorințele și aspirațiile oamenilor, și, din sinteza lor, să stabilească orientările țării pe niște termene date (o generație, un deceniu, un mandat politic, un an sau orice altă perioadă). Și să ne arate tuturor, deopotrivă cetățeni și instituții, ce vrem și încotro mergem. În egală măsură, la termene clare – șase luni, un an –, ar trebui să ne spună (din nou, pe baza unei sinteze detaliate pornind de la ansamblul informațiilor la care are acces) unde am ajuns, ce am făcut și ce mai avem de făcut. Și, evident, la nivelul funcției sale, ne-am dori să-l vedem mergând alături de noi în direcția pe care ne-a arătat-o. Mai mult decât orice, președintele e cel care focalizează speranțele oamenilor, pentru a le orienta înspre un scop determinat. Iar numele lui, în istorie, e legat de stabilirea și de atingerea acestui scop.

 Și nu, nu cred că trebuie să se teamă de marasmul administrativ, de chițibușeriile legale, de șușoteala „serviciilor”, de circul mediei și de alte asemenea. Președintele e vocea pe care o aud toți. Și e vocea care poate trece peste toate aceste obstacole, pentru a vorbi direct cetățeanului. Nu e ușor, căci – mai ales în starea României de azi – o asemenea întreprindere – cere mult curaj și infinită energie. Și, acolo unde e, președintele are și el nevoie de un lucru, unul singur, dar cel mai important: să știe că nu e singur; că nu doar că l-am ales, ci și că-i suntem alături. //