De același autor
(Foarte) posibila alianță guvernamentală dintre PNL și PSD este, indiscutabil, o lovitură pentru toți cei care au mizat pe PNL ca alternativă – decentă și eficientă – la PSD. Că e o alianță din interes, că – foarte probabil – va fi și ea măcinată de conflicte, de orgolii și de interese, că, mai devreme sau mai târziu, unul sau altul dintre „parteneri” ni se va prezenta ca „singurul campion al democrației” și ca „artizan al prosperității”; toate acestea fac parte din „rețeta” mariajelor politice de la noi. În ultimă instanță, ceea ce se întâmplă acum n-ar trebui să ne surprindă chiar atât de mult.
În definitiv, un senator PSD și unul PNL, sau un primar PSD și unul PNL, au mult mai multe în comun decât cele care i-ar putea apropia, pe fiecare, de alegătorii lor. Ceea am reușit noi să facem, în trei decenii de democrație, a fost o „nouă clasă” bazată pe privilegii, în care se intersectează oameni (destul de dubioși) din politică, administrație, afaceri, instituții militarizate, sport și media. Ceea ce îi unește e o perspectivă feudală asupra lumii: ei sunt destinați să „smântânească” impozitele plătite de toți și pot să facă ce vor, dat fiind că ei se judecă (și, mai întâi, se toarnă) doar între ei și nu răspund în fața justiției comune. Dacă am căuta să descriem vârful societății noastre, mi se pare că instrumentele tradiționale ale științelor socio-umane – cele ce ne vorbesc de „partide”, „instituții”, „programe”, „reguli” etc. – ne sunt, aproape în totalitate, inutile. De mult timp, între principalele partide din această țară nu mai există aproape nici un fel de deosebiri. Faimoșii „traseiști” politici au înțeles mult mai bine decât politologii cum stă realitatea.
În politica românească există o singură linie de clivaj: a fi la putere sau a nu fi la putere. Iar a fi la putere înseamnă ceva foarte simplu: a acapara tot mecanismul de stat. Or, din păcate, în România – de la începuturile modernității noastre – există o singură realitate: statul. Iar statul nostru nu e nici cadrul juridic, nici cel instituțional menit a dezvolta economia și a educa societatea, ci, pur și simplu, presa mecanică în care sunt prinse ambele – și economia, și societatea – și care, strânsă mai mult sau mai puțin brutal, produce beneficii celor care o controlează. Pluripartidismul și alternanța pun o problemă mare în lumea noastră: aceea a faptului că, periodic, un anumit grup de oameni rămân în afara beneficiilor puterii. Și, evident, cei care ajung la putere caută să profite exagerat de beneficiile acesteia. „Opoziția” va fi tentată să denunțe „jaful celor de la guvern” nu pentru că e împotriva jafului în general, ci pentru că – acum – nu mai beneficiază de dividendele lui.
Ajuns la putere, orice partid devine instabil. Mai întâi din cauza faptului că acapararea resurselor statului îi deturnează atenția de la guvernare, care – aproape inevitabil la început de mandat – alunecă în inerție și indiferență. În a doua parte a mandatului, lucrurile devin indecidabile, dat fiind că partidul e în imposibila situație de a strânge șurubul pentru a-și păstra cota de beneficii și, în același timp, a încerca să-l relaxeze pentru a avea o șansă să fie reales (chiar dacă nu mai ajunge la putere). E instabil și pentru că, lipsit de ideologie și de coeziunea de grup pe care o carieră (intelectuală și publică) comună a vârfurilor lui, e luat cu asalt de toți cei care nu vor să piardă (sau vor să obțină) avantajele funcției. Această „creștere” (aparentă, căci pierderea puterii determină un reflux masiv al aderenților din interes) are ca efect – ca-ntotdeauna în modernitatea noastră – supradimensionarea aparatului de stat ce devine în felul acesta „obez” și total ineficient în raport cu beneficiarul lui ultim – cetățeanul.
La vârf, nu cred că oamenii politici sunt capabili de distincții ideologice; pur și simplu – acolo sus – ei se simt cei destinați să conducă. La bază, în administrație (unde cred că se află grosul tuturor partidelor), alternanța – mai ales atunci când e imprevizibilă – pune probleme destul de serioase cu privire la stabilitatea funcțiilor (și, implicit, a tuturor beneficiilor lor). De aceea cred că, în ciuda tendinței „emoționale” de a fi singurii care monopolizează mașinăria statală, oamenii politici au dobândit și conștiința („rațională”) a faptului că un partid unic ar prezenta o serie de avantaje. Mai înainte de toate, nu ar mai perturba „sistemul”, marginalizând – pe criterii irelevante – oameni de care, ulterior, se dovedește a fi nevoie (fie și pentru a nu turna ce știu dinăuntru). În al doilea rând, ar asigura un flux continuu al beneficiilor, ceea ce – într-o lume atât de instabilă precum cea în care trăim – e din ce în ce mai important. În fine, principalul dezavantaj, acela de a trece de la mult pentru puțini la puțin pentru mulți, poate fi echilibrat tocmai de masivitatea partidului unic: acesta e suficient de puternic pentru a racketa – legal – mai eficient societatea și economia.
Așa că, dintr-un anumit punct de vedere, convergența și conivența celor două mari partide pentru o guvernare comună (mergând până la formula tacită a „marelui partid” cu diverse „aripi” – preconizată de Silviu Brucan după Revoluție) nu sunt deloc surprinzătoare. Iar „partidele” de tipul celor fondate de Teodor Meleșcanu, Călin Popescu-Tăriceanu, Victor Ponta sau „profesorul” Dan Voiculescu își arată acum adevărata lor natură: ele n-au fost nicicând formațiuni politice autonome, ci doar etape menite a apropia (grație „electronilor liberi” ce trec dintr-un „câmp” într-altul) marile partide care, din diverse rațiuni, se îndepărtaseră unul de altul. Mă tem că oricum am lua-o, finalitatea politicii noastre este aceeași: constituirea „marelui partid” care să ia integral în proprietate statul. Iar acest lucru e posibil dintr-o rațiune simplă: pentru că funcția administrativă e condiționată politic și singura răspundere a personalului administrativ este pe verticala politică. „Marele partid” nu are o ideologie – sau, cum a vrut Dan Voiculescu, aceasta poate fi „social-liberală” (sau, la fel de bine, „european- conservatoare”, „religioasă și modernizatoare” sau cum doriți) – căci nu are nevoie de niciuna și, ca atare, o poate alege pe oricare, în funcție de circumstanțe. El e partidul administrației și singurul crez al celor care sunt în el e acela al privilegiilor funcției (și, prin urmare, al garantării inamovibilității ei și al nepenalizării abuzului de ea).
Asta înseamnă că, dacă vrem cu adevărat schimbare în România, ea trebuie să pornească de la reformarea funcției publice. Mai înainte de toate, aceasta trebuie trecută din sfera privilegiilor în cea a serviciilor. Apoi trebuie legată de competență și eficiență. În fine, răspunderea trebuie mutată la bază: față de cetățean (nu la vârf, față de șef). Și, în măsura în care acest lucru e posibil, trebuie operată descentralizarea (reală, nu bazată pe dependența financiară de guvern, care-și impune oamenii și cerințele), ce ar încuraja atât concurența, cât și capacitatea de rezistență față de presiunea de sus. Lucrurile acestea pot părea naive sau utopice, din simpla rațiune că nici la vârf (în politică), nici la bază (în administrație), nimeni nu e dispus să renunțe la beneficiile – cât se poate de reale – pe care le are din actuala funcționare a aparatului de stat. Totuși, ceea ce mie mi se pare important este faptul că, după trei decenii, știm în mod concret ce nu merge și ce trebuie schimbat (și nu mai suntem în situația de a ne pierde în generalizări sterile: „comunismul”, „corupția”, „Românica”, „mentalitățile” etc.)
Cum se poate face, în mod concret, schimbarea necesară? Mai înainte de toate, luând act de ceea ce se întâmplă: „mariajul” dintre PNL și PSD consumă ruptura totală a pactului reprezentativității. Nici unul din politicienii „vechii gărzi” nu-i mai reprezintă, în nici un fel, pe cei care l-au votat. Morala, foarte simplă, e o campanie agresivă – și începută de acum – sub genericul „Nu-l mai votați!”. Afișe cu chipul alesului de circumscripție și cu toate „faptele” lui individuale și publice: acolo unde e cazul, corupție, impostură, nepotism, plus disfuncționalitățile locale (de servicii publice și infrastructură), plus creșterea prețurilor la utilități și alimente. Omul în cauză e direct responsabil de toate acestea, nu pentru că el le-a generat, ci pentru că – din felul în care face politică – se vede că nu se interesează de acestea (probabil fiind „în gașcă” cu șefii locali ai administrației). Un alt lucru fezabil mi se pare a fi încurajarea rezistenței civice, pe modelul KOR-ului polonez în anii Solidarității: în speță, apelul public la oamenii ale căror drepturi sunt batjocorite de administrație și serviciile publice de a-și prezenta cazurile și de a se apăra în instanțe. Aceasta presupune două lucruri: mai înainte de toate, faptul de a ieși de sub tutela mediei mainstream care dizolvă scandalosul situațiilor problematice în scandal și patetism lacrimogen; altfel spus, de a crea câteva vehicule media care să prezinte clar situații reprezentative și căi de atac în cazurile respective. Apoi, e vorba de asistența juridică directă și concretă pentru cei care se ridică împotriva abuzurilor. Idealul ar fi acela al unei rețele a contestării care să țină în șah mașinăria statului.
În fine, lucrul cel mai important: programe concrete, bazate pe expertiza domenială. Ce poate fi făcut? În cât timp? Cu ce costuri? Și cu ce riscuri? Lucrurile concrete făcute de câțiva oameni – Emilia Șercan și Valeriu Nicolae pentru impostură, Vlad Voiculescu pentru medicamente, Mircea Miclea/Daniel Funeriu pentru educație etc. – trebuie articulate în politici publice.
Acum știm unde ne aflăm. Și știm că nu ne mai luptăm cu „ei”, ci cu noi înșine. Miza „lor” e aceea că propria noastră disperare ne va paraliza și ne vom resemna, acceptând că „toți sunt la fel” și „nu mai e nimic de făcut”. Nu! Noi nu suntem ca „ei”! //
