De același autor
Probabil cea mai bună modalitate de a vedea câte Europe avem constă în faptul de a lua în considerare felul în care părți întregi ale continentului se raportează la frontierele lor și la străinii de dincolo de acestea. În linii mari, Europa – ce se înfățișează (la modul cel mai general) ca un triunghi cu vârful ascuțit în Atlantic – are doar două granițe: cea de la Sud, cu lumea orientală și nord-africană, și cea de la Est, cu Rusia; la Nord este lipsită de vecini. Dacă există o frontieră nordică, atunci aceasta e una internă, deopotrivă culturală și religioasă, între țările aparținând blocului limbilor germanice și cele vorbitoare de limbi descendente din latină sau, și mai exact, între țările protestante și cele catolice. După cum ni se reamintește adesea – în logica unui weberianism popularizat – protestanții sunt interiorizați (în vreme ce catolicii sunt expansivi); pun accentul pe economie și reinvestiție (sunt „frugali”) (în vreme ce sud-europenii preferă cheltuiala ostentativă) și valorizează ritmicitatea pedestră a muncii (spre deosebire de latini, care preferă sincopele vacanțelor și ale sărbătorilor). De unde, inevitabilă, o anumită condescendență a țărilor nordice și protestante față de cele sudice și latine: acestea din urmă sunt pe cât de guralive, pe atât de expuse „dificultăților economice” și – aproape întotdeauna – la mâna bogaților bürger-i ai Ligii Hanseatice. Pe de altă parte, în ciuda performanțelor lor economice, țările germanice își păstrează o anumită fascinație față de Sud (dar și față de Est), ca și cum Mediterana ar fi un orizont al împlinirii bunăstării lor. Sau ca și când ar mai păstra încă nostalgia Sfântului Imperiu Roman de națiune germană, cu împărați ce preferau Sicilia sau Spania cețurilor nordului.
Până la o dată foarte recentă – în anii ’70, când prosperitatea lor (bazată pe acumularea celor două decenii precedente și pe o anumită reclamă favorizată de Războiul Rece) începe să atragă –, nordicii sau cel puțin aceia dintre ei care n-au avut parte de tăvălugul rusesc de la finele celui de-Al Doilea Război Mondial au trăit în lumi relativ omogene. Și, în egală măsură, relativ dispersate pe suprafața țărilor lor, spre deosebire de concentrările în marile centre urbane – ce contrastau cu sărăcia ruralului – specifice lumii sudice a Europei. Aceste mici societăți orășenești, în momentul în care încep să se confrunte cu străinii – în general refugiați de tot felul –, se raportează la ei deopotrivă patriarhal și religios, afirmând un drept al ospitalității care nu presupune însă o asimilare deplină a celor ce nu aparțin locului. Abia necesitățile economice, datorate unei demografii în cădere liberă, și deschiderea lumii de după 1990 îi vor determina să-și regândească politica de imigrație și să conceapă forme de integrare a străinilor în pattern-urile culturale ale societăților lor. E greu de spus dacă aceste lucruri s-au realizat efectiv. Poate fi adus oricând ca exemplu cazul actualului prim-ministru englez Rishi Sunak. Numai că domnul Sunak are tot atâtea – sau poate mai multe – în comun cu englezii câte îl despart de ei. Dânsul aparține unei elite – deja globalizate – a lumii indiene care se regăsește în sistemul elitist englez și e un performer al lumii financiare pe care o valorizează City-ul londonez. Problema e mai puțin la acest nivel (al vedetelor care sunt adoptate cu o anumită ostentație tocmai pentru exotismul lor), cât a micului imigrant, care – deși reușește să se adapteze necesităților acelei lumi – rămâne mereu la ușa unei comunități pe care au fasonat-o secole de existență comună, ce nu pot fi suspendate prin nicio decizie administrativă.
Sudul Europei e deopotrivă despărțit și legat prin Marea Mediterană de o lume cu care seamănă tot atât de mult pe cât se deosebește. Un Predrag Matvejević a putut vedea o continuitate de civilizație, cu accente diferite, dar relativ unitară în tot tărâmul circummediteraneean al măslinului. Și totuși, în mod manifest, sunt mai multe lumi în această lume. Aceasta, oarecum din vina modernității, care nu doar a favorizat dezvoltarea identităților naționale și ipostazierea particularismelor investite (adesea retrospectiv, de o mitologie romantică) drept tradiții, dar a și creat clivaje pe care lumea premodernă nu le cunoscuse: cel dintre bogăția (bazată pe tehnologie) și sărăcia (agriculturii manuale și a micului artizanat) dintre complexele (oscilând între afirmarea superiorității și vinovăție) colonizatorilor și ideologia răzbunării a colonizaților, dintre laicitate și nevoia recentrării religioase (ca unificator comun, dincolo de orgoliile personale ale președinților și ale sultanilor locali). Potențarea, vreme de secole, a imaginii orientalului sub semnul exotismului a avut ca efect faptul de-a accentua străinătatea străinului colorându-l în culori fauve-iste, ceea ce – de departe – îi accentuează pitorescul, iar – de aproape – îl face de speriat. În mod straniu, migrația (consecventă atât decolonizării, cât și liberalizării circulației internaționale) îl pune pe sud-mediteraneean într-o postură ambiguă: ca sărac ce bate la porțile bogăției, el e ușor asimilabil în categoriile cu care stânga descrie lumea contemporană, dar ca reprezentant al unei lumi premoderne ce se confruntă cu (post)modernitatea (retranșându-se pe linia valorilor tribale și religioase), el e mai aproape de morala pe care dreapta o predică cetățenilor occidentali.
În lumea sudului european, străinul s-a aclimatizat cumva firesc: cu toții, portughezi, spanioli, francezi, italieni, chiar și grecii cu un picior în Levant (până în 1922, mult după căderea Bizanțului) erau obișnuiți cu prezența lui în colonii. Ce s-a întâmplat după 1960 – și mai ales după 1990 – n-a făcut decât să confirme universalitatea drepturilor umane statuate de Revoluția Franceză. În țările germanice, imigrația e o problemă culturală; în cele latine e o problemă socială, date fiind limitele unor economii care nu pot susține integrarea în același ritm ca în nordul continentului. Cert e că Mediterana nu mai desparte lumi, ci accentuează rute de trecere: a mărfurilor (începând cu cele exotice și terminând cu cele fabricate cu costuri reduse), a tradițiilor (menite a crea punți între civilizații) și, în cele din urmă, a oamenilor (care vin cu dinamica lor proaspătă ce contrastează cu așezarea – ea însăși zguduită de valurile urbanizării - autohtonilor). Cât se poate de problematică, această migrație, care – însumată – e una de masă, obligă Europa să se redefinească în termeni civilizaționali, economici și securitari. Mult clamata deschidere a anilor ’90 pare a lăsa locul unor întredeschideri precaute – și pragmatice –, în care oamenii dislocați din Maghreb și sudul saharian văd Europa ca pe un Pământ al Făgăduinței (cu atât mai promis, cu atât mai greu accesibil), în vreme ce conducătorii statelor din aceste regiuni – adesea în rotație rapidă (datorată loviturilor de stat) – privesc statele europene ca pe niște puteri neocoloniale tentate mereu a se amesteca în politica lor. Nu există un echilibru între nordul Mediteranei și sudul ei și acest tangaj, cu valuri ce lovesc mereu un țărm sau altul, va continua să genereze tensiuni pe ambele maluri ale mării.
Cealaltă frontieră, cea din Est, se înfățișează cu totul altfel: e linia unui front – niciodată stabilizat – în care o mare putere (Rusia/Uniunea Sovietică) încearcă să-și împingă cât mai departe frontiera (într-un teritoriu fără granițe naturale) și sistemul politic din spatele acesteia. În Est, figura dominantă nu e aceea a boat-peoples-ilor care cer drept de azil, ci a armatelor – convenționale sau de mercenari (inclusiv hackeri) – care forțează normele dreptului internațional. Aici normalitatea e o stare de război mai mult sau mai puțin difuz, care – brusc – poate deveni fierbinte și distrugător, iar perioadele de acalmie seamănă cu armistițiile în care fiecare parte se pregătește pentru noua încordare. Într-un timp în care Occidentul nu doar că a abandonat, dar a și condamnat modelul imperialist, Rusia îl exaltă ca fiind destinul său. În vreme ce în capitalele vestice asemenea declarații sunt privite – cu un zâmbet superior – ca semne ale anacronismului unui uriaș căruia puterea și/sau bogăția îi atrofiază simțul realității, în Europa Centrală (care-a avut ocazia de-a cunoaște ocupația rusească), ele sună ca o amenințare cu sclavia. Apusul ar fi tentat să îmblânzească ursul siberian oferindu-i zaharicalele unor contracte avantajoase și, în felul acesta, făcându-l dependent de porția ce i se pune, la ore fixe, în bol. „Cealaltă Europă”, cea dintre Berlin și Kiev, știe că arătarea „venită din frig” va rămâne mereu sălbatică, una care în orice clipă poate distruge totul. Și, de aceea, țările estice consideră că Războiul Rece e încă în curs și că el nu se poate încheia decât cu înfrângerea explicită a Rusiei.
În timp ce Vestul e concentrat mai curând pe dimensiunea socială a problemelor pe care le generează migrația dinspre Sud, Estul rămâne focalizat pe rezistența națională față de agresiunea (niciodată abandonată) a Rusiei. Din rațiuni de stabilitate economică, nordicii par a fi preocupați doar de propriile probleme (îmbătrânirea populației, nevoia de forță de muncă, menținerea statului bunăstării, tranziția ecologică). Sudicii, care sunt expuși – din ce în ce mai mult – valurilor migratorii (determinate de revenirea dictaturilor în Africa, de instabilitatea cronică din Orient, de devastările datorate războaielor și schimbărilor climatice), sunt focalizați pe latura socială menită, în același timp, să conserve bunăstarea cetățenilor și să integreze nou-sosiții. În fine, esticii trăiesc sub amenințarea permanentă a „marelui vecin de la Răsărit”, care-i obligă să se înarmeze și să se alieze pentru a nu cădea iarăși sub dominația acestuia.
Asemeni broaștei, racului și știucii, fiecare pol continental trage în direcția lui. Măcar un lucru e cert: cu toții au nevoie de „apa comună” a Europei unite, pentru ca problemele lor să fie luate în considerare de ceilalți. Să sperăm că tremurul pământului – lovit de rachetele lui Putin în Ucraina – îi va convinge că această „casă comună” e la fel de importantă pentru toți. //
