Contraofensiva

Ceea ce vedem la ora actuală în estul și sudul Ucrainei pare a fi începutul contraofensivei anunțate încă de la finele anului trecut. S-ar putea obiecta că această operațiune – ce se dorea de amploare (și care, prin efectele ei spectaculoase, ar fi justificat și încurajat ajutorul occidental) a întârziat prea mult. Justificarea acestei amânări e multiplă: pe de-o parte, o operațiune militară de amploare nu poate începe fără asigurarea unui cadru și a unei logistici care să-i permită desfășurarea. Mai întâi cadrul: e vorba de asigurarea susținerii și a garantării sprijinului țărilor care consideră că Ucraina a fost agresată de Rusia cu încălcarea normelor dreptului internațional. O ofensivă înseamnă, în chip inevitabil, o operațiune militară de (re)cucerire a unor teritorii ce, în felul acesta, sunt expuse asediului, trecerii armatelor, bombardamentelor (terestre și aeriene) care – toate – se lasă, din păcate, cu distrugeri materiale și cu victime umane. Până acum, ducând un război de apărare, Ucraina a fost în situația de a se prezenta ca victimă și de-a scoate în evidență exacțiunile armatelor ruse pe teritoriul ei. Tocmai barbaria variilor contingente rusești, care – adesea – mizau pe intimidarea         prin teroare, a fost cea care a solidarizat Occidentul alături de Ucraina. Nu e deloc exclus ca, în învălmășeala unei ofensive la scară mare, să existe situații pe care Rusia să le exploateze mediatic în scop de victimizare. Asta înseamnă că aliații Ucrainei ar trebui să se angajeze în favoarea unui obiectiv pe termen mediu-lung (eliberarea celei mai mari părți sau a integralității teritoriului ucrainean), indiferent de puseele emoționale la care ar supune propaganda rusă publicul din țările democratice. Campania președintelui Zelenski în cancelariile vestice pentru consolidarea susținerii rezistenței Ucrainei face parte dintr-o „încercuire” și izolare inteligentă a Rusiei. La ora actuală e greu de crezut că angajementele în favoarea ucrainenilor mai sunt legate – în Apus – de oscilațiile opiniei publice, de victorii punctuale ale rușilor ori de efectele propagandei lor. Până la urmă, singurul aliat al lui Putin e instabilitatea psihică a lui Donald Trump în campania electorală și – ferească Dumnezeu! – ca președinte al Americii. Deși, poate, nici Trump n-ar mai putea acționa după capul lui.

Al doilea lucru e, evident, logistica: în speță materialul de război, „consumabilele” lui (cartușe, obuze, drone etc.) și antrenamentul militarilor ucraineni pentru a-l folosi. Situația actuală a armatei ucrainene e ambiguă: pe de-o parte e problematică, pe de alta, dilema aceasta se poate întoarce în folosul lor. E problematică din cauza diversității armamentului care le-a fost furnizat. Așa cum știm, respectând varii „cote” (legate de momentul politic al deciziei de a ajuta Ucraina și de considerente ce țin de asigurarea securității proprii), statele occidentale au furnizat Ucrainei multiple tipuri de armament, cu service-ul necesar, cu materialele de unică folosință și cu antrenarea soldaților care urmează să le folosescă. Multitudinea aceasta e o problemă, dat fiind că – așa cum știm din 1906, de la cuirasatul Dreadnought – standardizarea tehnicii pe câmpul de luptă permite atât concentrarea, cât și dispersia și transportul ei rapid. Multiplicarea tipurilor de armament din cadrul unei arme pune probleme legate de aprovizionare (cu „consumabile” specifice), de înlocuirea oamenilor care le folosesc, de deplasare în funcție de cum evoluează frontul. Din acest punct de vedere, tactica ucraineană are de rezolvat probleme mult mai complexe decât cele aflate în fața rușilor.

Pe de altă parte, aici poate sta o mare șansă pentru ce-și apără teritoriul și sunt deciși să și-l elibereze. Căci – am văzut-o bine – armamentul „standard” al armatei ucrainene la începutul războiului nu era deosebit de cel al rușilor: e vorba, în principal, de varii arme (modernizate sau nu) datând din vremea răposatei Uniuni Sovietice. Într-un război purtat exclusiv cu o astfel de tehnică, ucrainenii n-ar fi avut prea multe șanse, dat fiind că singura diferență ar fi făcut-o cantitatea. Iar acest avantaj era, net, de partea Federației Ruse. Astfel că multiplicarea mijloacelor de luptă le permite soldaților Kievului trei lucruri: să treacă la alte niveluri ale războiului (precum dronele maritime/submarine cu care au atacat navele ruse), să adecveze armele teritoriului (în funcție de obiectivele pe care și le stabilesc într-un anumit sector al frontului) și, în fine, să se antreneze în condiții reale, pe câmpul de luptă, cu armamentul NATO (ceea ce e, deja, o formă de compatibilizare cu Alianța Nord-Atlantică). Invers, rușii rămân prizonierii unei tehnologii/tactici/strategii de secol XX bazate pe teroare, bombardamente masive și coloane de tancuri. Întrebarea acestui război este dacă o putere de secol XX poate câștiga un război de secolul XXI. Răspunsul e: puțin probabil. Avantajul teritorial al Rusiei e anulat de decalajul ei temporal. Aici se vede că – în pofida glorificării pe care i-o dedică – Putin n-a învățat nimic de la Stalin. Înainte de-a se angaja în război, acesta din urmă și-a dus țara – cu prețul unor sacrificii incomensurabile – în veacul în care se purta războiul, cu toată tehnologia lui.

Care ar fi, la ora actuală, direcțiile de atac cele mai importante pentru ucraineni? E de înțeles de ce Statul Major al lui Valeri Zalujnîi preferă să păstreze tăcerea asupra posibilelor obiective ale contraofensivei și, în egală măsură, de ce – la ora actuală – avem confruntări de mică intensitate (escaramuches – cum le spun francezii) practic pe toată linia frontului. Probabil, în această etapă, armata ucraineană testează dispozitivul rusesc. Să nu uităm, în câteva luni de „război de poziții” (exceptând Bahmutul) ambii combatanți au avut timpul necesar de a construi aliniamente în adâncime pentru a fi capabili să reziste unei ofensive de primăvară/vară a părții adverse. Înainte de-a se angaja într-o campanie de anvergură, armata ucraineană trebuie să identifice și pe teren (nu doar satelitar) punctele slabe – armatele române de la Stalingrad! – ale frontului rus. Abia apoi poate vorba de elaborarea – rapidă – a planului unei străpungeri sau încercuiri. Totuși, indiferent de felul în care stau lucrurile deocamdată, putem anticipa direcția majoră a contraofensivei ucrainene: în mod (aproape) fatal aceasta va trebui să lovească între Mariupol și Zaporojie, pentru a rupe în două dispozitivul rusesc și a-l reduce la condiția defensivă care să nu-i permită să (mai) amenințe sudul Ucrainei. Probabil și rușii înțeleg asta și de aceea au detonat barajul de la Zaporojie: pentru a lăsa mai puține opțiuni soldaților Kievului și a-i forța să intre într-o „mașină de tocat” pregătită din timp.

Marea miză a ucrainenilor nu e Estul, ci Sudul. Atât timp cât Rusia ocupă practic tot țărmul Mării de Azov și – exceptând regiunea Odessei – pe cel al Mării Negre, Ucraina e în situația de a-și apăra întregul flanc sudic. Deși Rusia nu mai desfășoară (deocamdată) un război ofensiv, situația ei strategică e mai bună decât cea de la jumătatea lui februarie 2022. Belarusul e la locul lui, aliat de circumstanță, dar aliat, Estul e în continuitatea Federației și, pe de-asupra, are cea mai mare parte a Sudului, nu doar istmul strâmtorii Kerci. Astfel că, vrând-nevrând, armatele lui Zalujnîi sunt obligate să slăbească această încercuire. Iar ofensiva sudică pare a fi aceea cu cele mai multe șanse de succes. E de bănuit cum se comportă rușii în teritoriile recent ocupate (de armata regulată, dar însoțită de Wagner-i, ceceni, siberieni și alții, care nu se sfiesc să trăiască pe seama resurselor locale), drept care populația din aceste regiuni nu cred că s-ar ilustra prin rusofilie. Spre deosebire de Est, unde nouă ani de lupte au permis concentrarea materialului și organizarea fortificațiilor în adâncime, în Sud pe de-o parte linia de contact e foarte lungă (ceea ce înseamnă și că e greu de securizat), pe de alta, timpul a fost prea scurt pentru a o fortifica toată.

Evident, dacă aceasta ar fi direcția de atac principală (căci e de presupus că vor fi lupte în puncte diferite pentru distragerea atenției rușilor și dispersarea resurselor lor), atunci ținta ultimă a unei campanii sudice ar fi aceea a scoaterii rușilor din Crimeea. Pierderea „portavionului nescufundabil” și a bazei navale de la Sevastopol ar fi o lovitură mult mai gravă pentru Rusia decât revenirea ucraineană în Luhansk și Donețk. Problema, evidentă, e aceea că o astfel de intenție – perfect logică în ansamblul strategiei militare ucrainene – s-ar lovi de ambiguitățile diplomației occidentale. În momentul în care Vestul e solicitat a fi „frontul de acasă” (cel al producției de război pentru Ucraina), în varii cancelarii apusene persistă ideea Crimeei „tradițional rusești”. Problema e că atât timp cât Crimeea va rămâne rusă, „războiul lui Putin” nu se poate încheia printr-o pace, ci doar printr-un armistițiu. Ceea ce va mai aduce un „război înghețat” – cel mai mare – în Europa și, implicit, va anula șansele Kievului de a adera la NATO sau la Uniunea Europeană. Și, cum bine se știe, Rusia cea geroasă preferă din când în când să se încălzească la focul – reaprins – al războaielor mocnite.

Acesta e motivul pentru care ofensiva ucraineană trebuie să vizeze Sudul și, în ultimă instanță, Crimeea. Pierderea Crimeei ar echivala pentru Vladimir Putin cu surparea edificiului pe care-l construiește (cel puțin) din 2007. Și, cel mai probabil, acesta ar antrena căderea lui. Poate de aceea „contraofensiva de primăvară” e atât de înceată: pentru că e pregătită metodic: e o operațiune atât de mare și pe atâtea planuri, încât nu poate să greșească. //