De același autor
I se reproșează totul: originile familiale, cariera (din România și din străinătate), opțiunile (ideologice și politice) și opiniile (în primul rând față de cei care acum îl critică). Tot ceea ce ieri constituia profilul reprezentativ în bine al domnului Tismăneanu e întors pe dos și devine marcă a răului în biografia dânsului.
Nu doresc să mă erijez în apărătorul domnului Tismăneanu (și nu cred că domnul Tismăneanu are nevoie de apărători ca mine), dar – înainte de a trece la problema pe care o consider importantă în acest caz – aș vrea să amintesc trei lucruri. Mai înainte de toate faptul că grație domnului Tismăneanu și cărților dânsului publicate imediat după 1990 („Condamnați la fericire”, „Arheologia terorii”, „Irepetabilul trecut”, „Ghilotina de scrum”, „Fantoma lui Gheorghiu-Dej”) am avut șansa de a recupera memoria unui timp pe care cei mai mulți dintre noi nu-l cunoșteau deloc. Am ieșit din comunism captivi ai propriei noastre subiectivități, contrapunând istoriei oficiale memoria familială și ignorând aproape totul despre felul în care fusese creată lumea în care cu toții ne petrecuserăm întreaga viață sau o bună parte din ea. Textele domnului Tismăneanu (multe dintre ele, difuzate la Radio Europa Liberă) aruncau o lumină în acel trecut care, pentru majoritatea, nu avea nicio structură și nicio ordine. De aceea, multe din periodizările și categoriile folosite de domnul Tismăneanu s-au impus în istoriografia comunismului românesc. E firesc ca, odată cu deschiderea arhivelor, dinamica metodologiilor domeniale și formarea unor noi generații de cercetători, multe dintre ele să fie amendate, relativizate sau contrazise, însă – acest lucru nu trebuie uitat – ele au marcat, vreme de decenii, studiul istoric al comunismului românesc.
În al doilea rând, îi datorăm domnului Tismăneanu Raportul de condamnare a comunismului. Că acest raport a fost făcut cu atâtea documente câte erau disponibile în acel moment, că are carențe – văzute atât în epocă, cât și după – mai ales pe partea economică, că uneori apasă prea tare exact în direcția din care astăzi domnul Tismăneanu primește acuze; nimic din toate acestea nu știrbește mai înainte de toate faptul că el constituie despărțirea efectivă – publică și tranșantă – de comunismul românesc și, apoi, faptul că e prima istorie articulată a acestuia. Se poate obiectiva faptul că, asociindu-se puterii politice, domnul Tismăneanu a dat, inevitabil, o turnură ideologică unui demers care se voia științific; pe de altă parte, fără gestul radical de condamnare, comunismul ar fi continuat să ne bântuie, subiectivizându-se tot mai mult și împrăștiindu-se într-o infinitate de istorii personale incapabile a da seama de istoria mare pe care am traversat-o cu toții. Poate, peste timp, nu radicalitatea condamnării din 2006 se va impune, ci istoricizarea comunismului de care ne-am distanțat abia odată cu Raportul Comisiei Prezidențiale.
În fine, de la începutul anilor ’90 până acum, domnul Tismăneanu a încurajat și susținut, la diverse edituri, publicarea unor lucrări fundamentale ale teoriei politice, despre istoria comunismului mondial și de reflecție asupra prezentului. Cu aceste cărți s-au format generații întregi de cercetători ai istoriei contemporane și de politologi, iar terminologia lor aparține vocabularului cu care descriem lumea în care trăim. Fără îndoială, domnul Tismăneanu va fi fost interesat (și) propria-i operă, de publicarea și de difuzarea ei, însă a avut generozitatea de a ne facilita accesul – în limba română – și la sursele lucrărilor dânsului. Pentru mulți dintre noi – inclusiv pentru contestatarii lui de azi – ele au venit exact în momentul necesar al formării și al deschiderii către înțelegerea lumii. Lucrurile acestea nu ar trebui uitate!
De ce e acuzat acum domnul Tismăneanu? În principal, de colaborarea dânsului la un „Mic dicționar socio-politic pentru tineret”, apărut în 1981 (anul în care, de altfel, părăsește România), în care are mai multe contribuții – cum se spunea în epocă – „pe linie” (pe linia Partidului Comunist, în jargonul propagandei oficiale a acelui timp și – inevitabil – cu citate din Ceaușescu). Nu cunosc contextul în care a fost realizat dicționarul în cauză (poate ni-l va prezenta cândva domnia sa), dar cred că sunt lucruri, ținând de o minimă contextualizare, care pot fi spuse: domnul Tismăneanu era absolvent a ceea ce azi s-ar numi „studii socio-umane”. În vremea comunismului, acest domeniu era intens politizat. E de bănuit că nu toți oamenii care – în acei ani – au făcut facultăți de sociologie (ori psihologie, la fel ca de istorie, economie sau filosofie) au făcut-o din dragoste față de Marx, Lenin sau Ceaușescu. Însă nu aveau cum să scape de aceștia, nici în facultate, nici în activitatea lor de după terminarea acesteia. În felul lor, cu toții erau duplicitari, deoarece – într-o măsură mai mare sau mai mică – fiecare își avea pasiunea lui (cel mai adesea, în afara canonului vremii), dar, în contexte oficiale, toți spuneau „ceea ce trebuia” să se audă (plus, eventual, vaga nuanță a „șopârlei”, pentru inițiați). Cam așa trăia întreaga noastră lume: și profesorii erau duși pe la „reciclări”, unde li se explicau „documentele de partid”, bănuiesc că și inginerii veneau în contact cu „angajamentele cincinalului”, doctorii erau „luminați” cu privire la „măsurile” antiabortive etc.
Nu știu ce va fi investit domnul Tismăneanu în dicționarul amintit, dar am vaga bănuială că, așa cum se înfățișează ea, contribuția dânsului era undeva între „sarcina de serviciu” și câștigul bănesc (căci, pe vremea aceea, publicațiile – mai ales cele „pe linie” – se plăteau bine). Adică un soi de descurcăreală benignă, cam așa cum o făcea – mai peste tot – întreaga populație. Sunt convins că, atunci când și-a scris textele, domnul Tismăneanu știa foarte bine că, cu excepția cenzurii (care mai scădea sau mai adăuga ceva la ele), aproape nimeni în România nu citea asemenea dicționare. Nu vă închipuiți că tinerii anilor ‘80 își petreceau nopțile studiind ce anume e „conștiința socialistă” în dicționarul al cărui colaborator era domnul Tismăneanu! Asemenea lucrări „se făceau” (din dispoziția partidului) tot așa cum astăzi „se fac” (din dispoziția unei oficine ministeriale) nu știu câte mii de „articole științifice”, din care majoritatea sunt pură maculatură (dacă nu cumva impostură – fiind copiate). Nu vreau să se considere că relativizez lucruri a căror gravitate o înțelegem astăzi, dar mi se pare absurd să-l considerăm pe domnul Tismăneanu un „ideolog al comunismului românesc”. Bănuiesc că dânsul a făcut ceea ce i s-a spus să facă, probabil fără tragere de inimă, eventual gândindu-se la câștigul financiar pe care l-ar fi avut. Încă o dată: așa făceau – în acel timp – cei mai mulți oameni acolo unde lucrau.
Oricât de ciudat ar părea astăzi, nimeni (nici măcar Corneliu Coposu) nu ieșea – pe vremea aceea – să strige în piața publică: „Jos Ceaușescu!”. (Ironia sorții face ca singurul care a spus-o răspicat – dar într-o formă atenuată: „Eu nu-l mai votez pe Ceaușescu!” – în public să fie un vechi comunist: Constantin Pârvulescu!) În 1981 nu cred că era cineva în România care să-și imagineze că, într-o zi, vom scăpa de comunism și – ca atare – oamenii căutau să-și amenajeze existența în comunism. Sperau la o „îmblânzire” a puterii, la ceva mai multă prosperitate, la un pic de deschidere, la schimbarea (biologică, dacă nu altfel) a lui Ceaușescu. Și „se descurcau” cum puteau; cum îi spune bătrâna din Șurdești lui Nicolae Steinhardt: cu ce mai câștigă, cu ce mai lucrează (pe lângă serviciu), cu ce mai fură... Sigur, toate acestea ne dau un portret deloc măgulitor (post factum) al tuturor – sau, în orice caz, al majorității – oamenilor acelui timp. „După”, ne-am trezit cu toții „disidenți”. Cum spunea, cu amară ironie, contele de Marenches despre Franța de după război: „În câteva zile ne-am dublat populația: avem 40 de milioane de colaboraționiști și 40 de milioane de rezistenți!”. Cam așa și noi, cei mai mulți n-au fost nici oameni ai puterii de atunci (chiar dacă au beneficiat de anumite avantaje ale ei), nici eroi ai anticomunismului (deși stăteau cu urechea la „Europa Liberă”), ci persoane comune, care „s-au descurcat cum au putut” în vremuri grele.
Atât cât înțeleg eu, cei care-l acuză astăzi pe domnul Tismăneanu nu vor să vadă această lume (cu problemele și „strategiile ei de supraviețuire”), ci polarizează societatea între „îngeri” (refuznicii puri și duri) și „demoni” (aparatcicii „satanizați” – adică pătrunși de ideologia comunistă). Sunt aceste categorii reale? Până la urmă, singurii care au crezut, fanatic, în comunismul autohton au părut a fi Ceaușescu și soția lui. Poate va mai fi fost un grup de nomenklaturiști de vârf, rupți de realitățile lumii în care trăiau. Dar restul? Cine (mai) credea – în 1989 – în ceea ce ne livra, ideologic, propaganda?! Marea problemă e, mai curând, aceea că – lipsiți de un unificator care să-i adune – oamenii se adânceau în bănuială, în scenarii rocambolești și în proiecții subiective. Toate acestea – amplificate de media – s-au dezvoltat spectaculos în anii postrevoluționari. Și ceilalți, cei curați, cine erau? Câțiva marginali, care supraviețuiau (de multe ori prin mănăstiri) făcând din „crezul lor de tinerețe” reperul „rezistenței împotriva dictaturii”. Și, mai mult decât aceștia, sunt cei care au murit în închisori, „fără a face niciun compromis” – intens valorizați după 1989. Nu știu alții cum sunt, dar mie, unuia, mi se pare bizar acest cult al morților care ne spune că stăm pe „oase sfinte” și că nu ne putem apropia de „măreția mărturisitorilor” decât radicalizându-ne încontinuu. Pentru mine e o formă de nihilism purist, care suspendă istoria (din cauza turpitudinilor ei), în numele unui ideal transistoric pe care-l putem realiza doar prin asceză, mobilizare totală și unitate monolitică. Iar numitorul comun al tuturor acestora este – cum altfel? – credința. Și liderul „așteptat”.
Adică lucruri de care domnul Tismăneanu s-a delimitat constant.
